Cătălin MIHULEAC

Acum o zecime de secol, în noaptea de la împerecherea anilor, când ceasul îşi grăbea ca un dement apropierea de miezul nopţii şi un taxi zugrăvit în galben aprins – culoarea durerilor de ficat – mă aştepta cu un aer bovin în faţa blocului, mi-a căşunat să scriu, tocmai atunci, o povestire avându-l ca personaj principal pe politologul ăla nesuferit, care le ştia pe toate pe de rost. Silviu Brucan. Nu ştiu cum mi-or fi venit chiar atunci, la ceas festiv, ideea şi impulsul. Astea or fi căile inspiraţiei, cine ştie.
Într-o clipă, am contramandat petrecerea unde eram invitat, am fugărit şi taxiul de culoarea durerilor de ficat şi m-am pus pe aşternut textul pe coala virgină de hârtie, într-o stare dintr-aia rarisimă, când un anume abandon total te mână spre fericire. Asurzit total din pricina febrei de creaţie, n-aveam să aud, pornind din toate tranşeele oraşului, bubuitul oligofren al petardelor; nici entuziasmul dopurilor de şampanie, marcatoare, cu artileria lor alcoolizată, ale trecerii în noul an; şi cu atâta mai puţin greierele delicat al telefonului, care ţinea să mă atenţioneze că totuşi locul meu era, în acele momente sărbătoreşti, altundeva, acolo unde o petrecere îşi gusta toiul, nu în faţa unor foi albe de hârtie.
În acea noapte de Revelion, toată structura internă a unui porc cumsecade, interpretată cu mult har culinar la tobă, la cârnaţi şi la alte instrumente tradiţionale, a suspinat zadarnic după muşcătura mea bine înfiptă. Iar lângă obişnuitele porcării, negustate au rămas şi băuturile care-ţi prefac creierul în terci, aruncându-ţi-l spre stomac, pentru a-l recupera ca la un meci de handbal. Temeinic motiv pentru ca distinsa gazdă a ospăţului să-mi consemneze la catastif nesimţirea, dovadă că nici azi nu-mi vorbeşte, în timp ce câţiva obraji au oftat după întâlnirea cu pupătura mea inconfundabilă; sau cel puţin aşa îmi plăcea mie să cred, că e inconfundabilă.
Ca să nu mai lungim vorba, a fost acela un revelion ratat, din punctul de vedere al celorlalţi. Preţul acestei ratări este povestirea „Sindromul Silviu Brucan”, publicată ulterior atât în revista „România literară”, cât şi într-un volum de proză scurtă. Mai grav este că, astăzi, la o zecime de secol de atunci, şi eu găsesc ratat acel revelion. Câtă lipsă de gust! Când atâtea forme de viaţă înfloresc încântător în aer, la sol şi în subsol, eu să mi-l aleg drept erou taman pe nesuferitul ăla de Brucan, uşoară ţărâna-i fie.
Mă consolez însă cu adevărul că toate revelioanele sunt mai mult sau mai puţin ratate. Arareori, firea omenească şi-a mascat mai prost disperarea.