Cătălin MIHULEAC

Aţi urmărit vreodată, în plină evoluţie, un bivol cântând la muzicuţă? Eu, vă spun cu toată modestia, am avut parte de privilegiul acesta, pentru care, totuşi, nu merit invidiile dumneavoastră. Mă aflam, acum o vreme, în aeroportul Otopeni, când, smulgând violente trepidaţii din podea, în incintă a intrat un bivol de vreo două sute de kile, înecat în osânză, cu un muget piţigăiat, care semăna izbitor cu o muzicuţă defectă.
Fiind nu un bivol oarecare dintr-o turmă amărâtă, ci un bivol-vedetă-TV-cu-lanţ-de-aur-la-grumaz, sunetele instrumentului său îi ieşeau de pe bot cu mare ostentaţie, ajungând în valuri la tot publicul călător şi, implicit, ascultător fără voie. La tot talk-show-ul contribuia şi faptul că bivolul era însoţit de o altă cornută, ceva mai delicată în zestrea sa de kilograme, ceea ce-i făcea muzica adaptabilă pentru punerea în scenă a unui dans nupţial. E adevărat, masivul mascul ar fi putut discuta cu femela lui mai în taină, pe voce discretă, dar nu era prost s-o facă. În viziunea sa, toată suflarea din aeroport era datoare să-l vadă, să-l audă şi să-l admire. În plus, trăgea speranţă ca efortul său decibelic să-i mai topească din colesterol.
Aşa am aflat cu toţii că cei doi, masculul cornut şi femela cornută, urmează să zboare spre New York şi că el nu-şi mişcă tonajul într-acolo pentru prima dată, fiind deosebit de umblat prin coclaurii meridianelor ce împart planeta noastră în felii ca de pepene. Într-un moment de respiro, el şi ea s-au furajat cu senviciuri şi s-au adăpat cu sucuri şi cafele, pentru a prinde puteri, căci îi aştepta un drum lung, nu lipsit de peripeţii.
Uite-aşa l-am văzut eu, în carne şi oase, pe Ivanovici, parângul presei sportiste din România! Fericiţi sunt cei care, spre deosebire de mine, i-au contemplat evoluţia doar pe micul ecran, acolo unde, dacă ceva nu-ţi convine, schimbi uşor postul TV, printr-o simplă apăsare pe cerculeţele telecomenzii!