Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Parcă niciodată n-au fost atât de scârbavnice frăsuielile electorale ca-n anno Domini 2009! De-ar trece odată, că ni s-a făcut tuturor lehamite! Aflându-ne în sâmbăta seacă dinaintea alegerilor, n-avem cum discuta barem pe marginea subiectului născut din spuma campaniei: recursul la minciună (o vom face, desigur, între cele două tururi). Gracian spunea că „în toate merge înainte minciuna, trăgând prostia după ea, de funia vulgarităţii ei fără leac; iar adevărul vine din urmă şchiopătând încet, la braţ cu timpul.” Dacă n-am trăi o singură dată, mai că s-ar merita încercată investirea întregii încrederi în rezolvările factorului timp. Din păcate însă, la noi a rămas actuală zicerea hâtră din vremea lui Ceaşcă: „Am trecut sănătos, am viitor luminos, n-am prezent”. Ceea ce nu înseamnă c-ar trebui luată în calcul soluţia neprezentării la vot; dimpotrivă! Odată la patru-cinci ani, tot românul are dreptul la exprimarea unei opinii care, în sfârşit, chiar s-ar putea să conteze. Să n-o ratăm! Aşadar, la urne!
*
Prozatorul Corneliu Leu a postat pe internet, în preajma altor aprige alegeri, cele de la Uniunea Scriitorilor, o curioasă propunere, pe care nici nu ştii cum s-o iei. În glumă? În serios? Văd că, până acum, nu-i tratată nici aşa, nici aşa: pur şi simplu este ignorată.
Cam astfel au procedat japonezii (desigur, păstrăm proporţiile) când americanii i-au informat oficial despre iminenţa loviturii atomice: au „mokusatsu” – adică, au considerat misiva lui Truman inexistentă. Propunerea lui Leu n-are încărcătură atomică şi nici bombă nu-i. Este, însă, total neaşteptată şi posedă, să-i spune astfel, temei istoric. La 150 de ani de la dubla alegere a lui Cuza, prin care s-a oficializat unirea Principatelor, ni se sugerează un gest similar, de astă dată cultural (şi nu numai): investirea în onoranta funcţie de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România a criticului şi istoricului literar basarabean Mihai Cimpoi, actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Dincolo de semnificaţiile politice şi simbolistica gestului se află suficiente argumente cu valoare în sine şi-n afara oricăror alte conotaţii.
Mihai Cimpoi este una dintre cele mai autorizate şi cumpănite voci critice ale literaturii noastre. Între altele, este şi academician român. Are o lungă experienţă managerială tocmai în domeniul gestionării treburilor scriitoriceşti. Conduce cu eficienţă şi echilibru Uniunea Scriitorilor de la Chişinău din timpuri… imemoriale, fiind constant reales de confraţi. Şi un alt argument, cumva, demn de luat în seamă: Chişinăul este mai aproape de Bucureşti decât Parisul. Alegerea lui Cimpoi ar trimite în derizoriu toate sforăriile de până acum, când grupuri diverse (chiar nu este cazul să le spunem găşti) şi-au irosit forţele în campanii mai mult ori mai puţin mascate, spre a-şi susţine propriii preferaţi, evident, în folos… la fel de propriu. Ca şi la alegerile pentru Cotroceni: 2-3 candidaţi demni de luat în seamă, restul, cam… ecologişti.
Nu l-am întrebat niciodată pe Mihai Cimpoi dacă, formal, este şi membru al Uniunii noastre; dacă nu-i şi nici nu şi-a depus candidatura în termen, nu prea văd cum, procedural, i s-ar putea înscrie numele pe lista de vot. Şi nici nu-s convins c-ar vrea să-şi ia, de bună voie şi nesilit de nimeni, încă o (mare) bătaie de cap în plus. Pe de altă parte, sunt convins că ar fi tratat ca „domn străin” şi n-ar întruni nici voturile delegaţilor de la Chişinău. Aşa că Leu a cutezat un sonor răget… în pustie. Mokustasu!
