Mircea Radu IACOBAN

Şi aniversare, şi comemorare: scriitorul I.D. Sîrbu se năştea acum 90 de ani şi părăsea această lume în urmă cu două decenii (septembrie 1989). Pornit din modesta şi sordida colonie minerească de la Petrila, avea să ajungă asistent universitar la Facultatea de filosofie din Cluj, să-şi dea doctoratul cu Lucian Blaga... după care înfundă puşcăriile dejiste, de unde este eliberat abia în 1963. Doctorului în filosofie i s-a îngăduit, apoi, să lucreze doar ca simplu vagonetar în mină. Izbuteşte, în cele din urmă, să iasă la lumină, devenind secretar literar la Teatrul din Craiova – şi-i în continuare urmărit, şicanat, ameninţat.
Printre puţinii noştri disidenţi autentici, Sîrbu deţine loc şi rang de frunte. A rămas şi cam singurul capabil să susţină mitul „literaturii de sertar”. Atât romanul „Adio, Europa!”, cât şi „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” aveau să apară postum, bucurându-se de elogiile criticii literare. Prima carte, după ieşirea din puşcărie, i-am publicat-o la „Junimea” ieşeană, în 1973. Poate fi considerată data adevăratului debut literar al lui I.D. Sîrbu, fiindcă, înainte de a fi condamnat, publicase doar două cărticele-broşuri pentru copii („Soarele B şi alte povestiri”...)
Manuscrisul ce mi l-a adus la Iaşi (cum o fi izbutit să încalce rigorile domiciliului obligatoriu la Craiova?) fusese respins de editurile bucureştene şi de „Dacia” clujeană. Probabil, nu „respins” este termenul cel mai potrivit, ci „ne-acceptat” datorită statutului politic al fostului puşcăriaş care nu înţelegea deloc „să se astâmpere” şi îşi crease, prin prestigiul intelectual şi rectitudinea sa model, un cerc de adepţi ce avea să producă „organelor” sumedenie de griji. Era lesne de înţeles că prudenţa editorială generalizată pornea chiar de la titlul cărţii: „Lume fără cer”. Sîrbu povestea despre minerii lui din Valea Jiului, care, trudind în subteran, vedeau soarele cu porţia. Titlul în sine era şi sugestiv, şi adecvat, dar de neacceptat pentru cenzură: cum adică, în România se poate vorbi de „lume fără cer”?
La noi, soarele străluceşte 25 de ore din 24, cum sugerează şi piesa de muzică uşoară „Soarele şi veselia / Umplu zările / În România”. Astfel de titlu era condamnat să fie scos imediat din orice plan editorial, drept pentru care m-am străduit să-l conving pe autor că-i mai importantă cartea decât titlul. Re-botezată spelb, paşnic şi inexpresiv, cartea a apărut. Se intitulează „Povestiri petrilene”...
Răsfoind, la acest ceas aniversar-comemorativ, documente de arhivă, am avut parte de două surprize de proporţii. Prima: Sîrbu a fost interogat, la Jilava, de căpitanul de securitate Tudor Vornicu. Consecinţă sau nu, deţinutul a fost bătut metodic, după plecarea căpitanului şi a zăcut trei săptămâni fără a se putea ridica de pe prici. Mi-am zis că-i vorba de-o potrivire de nume – printre câţi Vornicu or fi în România, de ce să nu se afle şi doi de Tudor? – deşi zvonuri circulau, făcând legătură între faimosul teleast şi turnătorii la Securitate. Iată, însă, ce citesc în Jurnalui lui I.D. Sârbu: „Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit pe holul televiziunii prin 1983, ultima mea vizită la Secţia de teatru a tv. El m-a recunoscut: Eşti Sîrbu, mi-a zis. Am făcut semn că da. Cum, s-a mirat el, mai trăieşti? Şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre ascensor.” Va să zică, nici o îndoială, atunci, la Jilava, a fost chiar Vornicu.
Comparat, acum, cu marii Leon Zitrone şi Michel Drucker. Tudor Vornicu, căruia i s-au dedicat cărţi ultra-elogioase („Tudor Vornicu”, de Annie Muscă) şi al cărui nume îl poarta Casa de cultură din Adjud... A doua surpriză, aproape de acelaşi calibru: între cei care interceptau telefoanele lui Sîrbu şi propuneau extinderea anchetei aflu şi numele ofiţerului O.U. (omul trăieşte, îi menţionez doar iniţialele). Acelaşi O.U., autor de cărţi, dă, astăzi, lecţii de feroce anti-comunism la tv şi reprezintă oficial Marea Lojă Masonică din România (Ritul de York). Cum să nu exclami, precum poetul, că „nimeni nu-i ceea ce pare”?