Cătălin MIHULEAC

La poalele turnului Eiffel, unde m-am întâmplat în primele zile de septembrie, m-a frapat mulţimea de oameni care aştepta, cu orele şi musai contracost, să suie cu liftul până în vârful impresionantului simbol parizian. Era o zi anonimă din cursul săptămânii, ceea ce nu-i împiedica pe olandezi, pe americani, pe indescriptibilii japonezi, dar şi pe mai noii ruşi, cu spectaculoasele şi suspectele lor averi de ultimă oră, să şadă cu un aer îndobitocit pe figuri, doar pentru satisfacţia de a se poza în zeci de cadre acolo sus, în prepuţul falicului turn parizian.
M-a apucat, aşa, un fel de jale, privind împletitura aia de naţii, fiindcă orice coadă conţine, în ochii mei, un grav afront adus speciei umane. Explicaţia ţine în mod sigur de perioada comunistă, cu infernalele ei cozi la unt, la ouă, la adidaşi de porc ori la unghiile alea de pui de găină, din care ieşea o ciorbă din start răsuflată. Ştiu, coada de pe timpul comunist era mesagera unor cerinţe imediate ale stomacului, iar coada occidentală la tras în poză din creştetul Eiffelului e mesagera unor cerinţe superioare ale ochiului; dar amândouă, oricum le-am suci şi le-am răsuci, tot nişte cozi rămân.
Tot la poale de Eiffel, m-a frapat liota de ţigănci made in Roumanie, care stăteau cu ochiul călare pe turişti, pentru a nimeri vreo fraiereală, vreo buzănăreală rapidă, vreo poşetă neglijentă. Una dintre ele, îmbrăcată în cârpele alea de culorile papagalului nespălat şi cu nişte călcâie de-un rapăn provocator de indigestii, a văzut în mine un muşteriu numai bun de jumulit, aşa că m-a abordat:
- Misthăr, sphic hingliş?
- No, am răspuns eu, doar româneşte!
Apoi m-am îndepărtat, fără să-i mai ascult înjurătura, fiindcă nu bătusem atâta amar de drum ca să fiu înjurat ca în România.
În schimb, m-a străbătut o idee: dacă aş fi vreun realizator de emisiuni, vreun mic Tatulici sau vreun mic Naşul, l-aş invita la Paris pe mult plimbatul pe la televiziuni Mădălin Voicu, să facem o emisiune acolo, în mijlocul ţiganilor lui cei dragi.