Cătălin MIHULEAC

Tare bine o duc artiştii români de azi! Guşaţi şi burtoşi, buhăiţi şi balonaţi până la explozie, artiştii de azi se pricep să trăiască bine. Foamea? Anevoie îşi mai amintesc ei – proprietarii unor sucuri gastrice mai terminatoare ca un nor de lăcuste - cu ce se mănâncă foamea. Ce dulce e traiul! Sculptori şi pictori se împiedică de burse şi de alte favoruri grase, actori cu faimă îşi leagănă hemoroizii şi-i culcă pe confortul catifelat al fotoliilor parlamentare, poeţi îşi lasă cerneala să se închege în călimară, pentru a se dedica unei alte arte, mai pline de satisfacţii : arta figuraţiei bine retribuite în partidele politice, nu mai contează dacă de stânga sau de dreapta.
Dacă aruncăm o privire peste pomelnicele alegerilor de după 1990, întâlnim o puzderie de contrabasişti, de soprane, de pictori, de actori, de regizori şi de eseişti, care şi-au lepădat instrumentele de creaţie pentru a se înfrupta din multele pleziruri ale vieţii moderne. Ei şi-au părăsit, definitiv ori temporar, muzele, lăsându-le să umble bezmetic şi să-şi umple capetele de cucuie. Săracele muze, rele zile au ajuns, dar cine le-a pus să lase Parnasul pentru România?! Chiar şi la recentele europarlamentare am observat un snop de artişti; şi, ca să vedeţi cât de naiv sunt şi eu, prezenţa unuia – e vorba de Traian Ungureanu – m-a dezamăgit, fiindcă locul unui condeier cu harul lui nu e, în niciun caz, lângă fusta puterii.
Zilele trecute, am recitit la bibliotecă un set de poezii omagiale, de pe vremea lui Ceauşescu. Versuri scabros de linguşitoare, precum „E Ceauşescu, caldul adevăr/ Ce inima şi fapta ţi-o-nveşmântă/ Visul ce-ajunge aripă şi dor/ Fierbinte-al plaiului ce cântă.” Mă rog, corect ar fi fost „Ce inima şi fapta ţi le-nveşmântă”, că inima şi fapta sunt două, după aritmetica mea.
Îmi pare rău că trebuie s-o zic, dar între caracterul artiştilor care-l linguşeau ieri pe Ceauşescu – prin versuri, tablouri, sculpturi – şi caracterul artiştilor care duc azi trena partidelor nu e nicio diferenţă.