Cătălin MIHULEAC

M-am chiorât ca prostul în „Nomenclatorul calificărilor profesionale”, încercând să aflu recunoaşterea celei mai de succes meserii practicate în ţara noastră. Bineînţeles, fiecare profesie îşi are foloasele şi ponoasele, dar nici una nu este mai frumoasă şi mai bogată în satisfacţiuni ca profesia de subaltern. Nu există nici o atestare pentru ea, nu se organizează cursuri de îndemânare şi nici şcoli postliceale, nu se dau masterate şi doctorate; şi totuşi, de 19 ani încoace, subalterni de mare talent, unii chiar de geniu, strălucesc de-ţi iau ochii în viaţa publică românească.
Mulţi îşi doresc să-şi lege la mână brăţara acestei profesii, dar puţini sunt aleşii; fiindcă, pentru a ajunge un subaltern de calibru, îţi sunt necesare multe talente: ceva înzestrare de actor, puţin din arta măcelarului, o halcă din lipsa de prejudecăţi a vedetei porno, tupeul fără limite al proxenetului şi nu în ultimul rând capacitatea de a linguşi fără istov.
Dar numai cu talentul nu izbândeşti. Subalternului de vocaţie îi trebuie şi o concepţie de caporal: astfel, în faţa şefilor săi ierarhici, va coborî toate stachetele umilinţei; dar simultan va fi nemilos cu proprii săi subalterni, fiindcă visul oricărui subaltern este să domnească, dintr-o bună zi, peste subalternii personali.
La fel de important la un bun subaltern e să deţină şi un trusou de zâmbete: un zâmbet mare cât o zi de post pentru şeful ierarhic, un zâmbet anemic pentru amanta acestuia şi un zâmbet viril pentru nevasta lui, căci şi nevasta e om şi trebuie să se ocupe cineva de ea.
Dar mari sunt satisfacţiile subalternilor: pentru ei, nicio ascensiune socială nu e prea grea; în faţa lor, chiar şi criza mondială cea mai severă îşi leapădă efectele şi îşi îndoaie servil spinarea, luând poziţia regulamentară de ghiocel.
Oricât de năucitoare i-ar fi izbânzile, subalternul de carieră nu trebuie să uite niciodată cea mai importantă menire a sa pe pământ: aceea de a-l vinde sub preţul pieţei, la momentul oportun, pe şeful pe care l-a slugărit ca un sclav.