Mircea Radu IACOBAN

Voi ceda o parte din spaţiul rubricii de astăzi, oferindu-l unui scriitor-medic român ce trăieşte de 25 de ani în USA şi ale cărui observaţii privind receptarea lui Eminescu în ţară şi peste hotare coincid în bună măsură cu întristatele noastre opinii găzduite de-a lungul anilor în paginile „Monitorului de Suceava”.

Dl. Adrian George Săhlean, născut în România, deţinător al diplomei de Master’s în filologie engleză şi spaniolă (Bucureşti, 1975) şi al unui Master’s în psihanaliză (Boston, 1995) este un fin şi profund cunoscător al operei eminesciene, din care a tradus şi publicat cele mai cunoscute şi mai dificile poeme, susţinând şi apreciate recitaluri în cunoscute universităţi de peste ocean – Harvard, Berkley, New York. Domnia sa urmăreşte cu explicabil interes avatarurile receptării operei eminesciene: „văzute de peste ocean, <dezbaterile> par precum negativismul adolescenţilor ce  nu se pot desprinde, de fapt, de tirania autorităţii. Disputele au degenerat frecvent în răfuieli personale şi provincialisme irelevante, în faţa unor spectatori fascinaţi de dărâmarea oricărei statui de pe soclu.”

 Autorul româno-american pune aceeaşi întrebare vizavi de presupusa “nemodernitate” (!) a lui Eminescu pe care am pus-o nu odată şi noi, evocând chiar aceleaşi nume: pot fi consideraţi ne-moderni şi, astfel, excluşi din interesul contemporaneităţii, scriitori precum “Heine, Schiller, Baudelaire, Poe?” Poate cititorii îşi mai amintesc că am argumentat cu aceleaşi nume, aşezându-l doar pe Homer în locul lui Poe - dar, de fapt, lista este nesfârşită, decurgând din însăşi întreaga mare istorie a literaturii secolelor trecute. Săhlean îşi răspunde concluziv: “noi, românii, ne dăm singuri în cap şi ne tăiem craca de sub picioare.”

Am comentat, în acest colţ de pagină, şi aberaţia promovării de către Institutul Cultural Român din New York a bizarei expoziţii de “street art”, aceea cu zvastica, elucubraţiile sexuale şi mult mediatizatul ponei roz. Aflat chiar în “craterul” new-yorkez din care au erupt, cândva, astfel de exprimări artistice periferice, dl. Săhlean observă cu toată îndreptăţirea că ”Arta stradală cu mesaj intenţionat şocant – ponei roz cu zvastică, pădurice de falusuri, cheie/falus pentru peşteră/vagin – iconoclasm poate interesant pentru România actuală, nu impresionează pe nimeni în America, care a trecut prin experimentalismul acesta acum vreo 40 de ani (...) Nu din producţie de imitaţie devenim relevanţi, sau putem căpăta o imagine identitară (...) şi dacă tot vorbim despre arta naivă, de ce n-am promova mai degrabă Cimitirul Vesel de la Săpânţa?

Loc într-adevăr original şi unic în lume, cu specific mult mai uşor identificabil cu România decât teribilismul absolut al \'artei\' stradale.” Poate nu-i de prisos să amintim că un vajnic contestatar a tot ceea ce-i valoare culturală românească consideră (în “Evenimentul zilei”) cimitirul oşan o simplă “colecţie de cimilituri funerare”; bine că-l preţuiesc străinii – prof. Bruno Mazzoni, de la Universitatea din Pisa, a publicat şi comentat toate cele 321 de inscripţii de la Săpânţa în ditamai cartea, punându-le în relaţie cu texte lirice din “Antologia Palatină”, ori din “Spoon river Anthology” a lui Lee Edgar Masters... Dl. Săhleanu mai constată că “Pentru promovarea lui Eminescu drept icoană recognoscibilă internaţional nu există în prezent nici o strategie culturală. Institutul Cultural Român ar fi trebuit de mult să fie numit \'Institutul Eminescu\', după modelul Institutului Goethe (...) ceea ce ar produce cel puţin recognoscibilitatea numelui său ca fiind legat de România. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a non-brainer (în americană – adică, la mintea cocoşului)”

A cocoşului, da.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului La mintea cocoşului.

Comentarii