Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Deşi obscenitatea discuţiei n-ar contrasta prea mult cu (să zicem) esenţa porno-sado-maso a expoziţiei de la Bochum patronată de Institutul Cultural Român, totuşi, o comunicare reală între cei doi lideri nu pare posibilă. Fie şi pentru faptul că Becali juisează în pielea goală, la faţă de cortină, în vreme ce prezidentul Institutului ştie să manevreze ceaţa acoperământului cultural „elevat”, capabil să justifice „artisticeşte” şi porcării mai mari decât cele ţâşnite din Pipera. Gigi, cu bădărănia mizerabilă în sânge, atâta ştie, atâta face, atâta spune.
Universul valorilor sale se circumscrie prohabului. O societate normală, într-o ţară cât de cât normală, l-ar fi rejetat imediat, trimiţându-l nu la stână, că acolo s-a născut „Mioriţa”, ci înapoi pe caldarâmul bucureştean ce i-a suportat bişniţăria de doi lei – că atâta costa, atunci, biletul la cinema. În eterna şi fascinanta Românie, Becali şi-a tras palat (de prost gust, dar asta-i altceva), candidează la preşedinţia ţării, încearcă să intre în Parlament, îşi cumpără partide (amintiţi-vă că aşa a fost: un act de cumpărare-vânzare) şi deţine loc de frunte la prezenţa cotidiană pe sticlă.
Că eşichierul politic românesc s-a populat, în ultimele două decenii, cu personaje de moralitate îndoielnică, se vede de la o poştă. Că originea multor averi este cel puţin dubioasă, e cât se poate de clar. Dar barem protagoniştii posedă dramul de bun-simţ care-i face să pună surdină golăniei de limbaj, oglindă a golăniei de caracter. Lui Becali i se rupe în paişpe (ca să utilizăm exprimarea lui „frustă”) convins fiind că, dacă ai bani, îţi poţi permite orice. Şi-şi permite copios! Cine i-a ascultat înregistrarea răspunsului telefonic la întrebarea unui gazetar de la, pare-mi-se, „Ziua”, nu poate decât să se crucească: ce caută un asemenea derbedeu de mahala în prim-planul interesului public? N-ar trebui să ne fie tuturor ruşine că nu suntem capabili să-l acoperim cu meritatul blam naţional? Ce caută în politică? Ce caută în sport? Că fotbalul nostru (şi nu numai al nostru) este corupt până-n plăsele se ştie de când hăul.
Speranţe în necesara asanare nu prea sunt, chiar dacă episodul „Valiza” a deconspirat nu numai ilegalitatea unui demers, ci şi imoralitatea întregului sistem. Iar complicităţile ies la lumină una după alta. Comitetul Executiv al FRF a decis: în pofida revelărilor din stenograme, cazul nu va fi rejudecat. Dragomir s-a exprimat chiar că „numai un nebun ar putea să-şi propună redeschiderea cazului înainte de o hotărâre judecătorească definitivă”. Aici e toată şmecheria.
Complicii lui Becali mizează pe îmbrobodirea justiţiei, care se va poticni, cu certitudine, de o chichiţă: Codul Penal pedepseşte funcţionarul care îndeplineşte, nu îndeplineşte ori întârzie îndeplinirea unui act datorită „premierii” corupătoare. Tirul avocăţesc se va concentra pe discuţia dacă fotbaliştii sunt sau nu funcţionari. Probabil că nu-s, ceea ce va face ca, în justiţie, Becali să câştige. Dar legile sportive (Regulamentul UEFA, plus reglementările FRF) afirmă, mult mai clar, că „orice persoană care oferă, promite sau garantează un avantaj nejustificabil (…) unui jucător (…) va fi sancţionat. Corupţia pasivă (cererea, promisiunea sau acceptarea oricărui avantaj nejustificabil va fi sancţionată în aceeaşi manieră.” Urmează (regulamentele interne) depunctarea echipei, dacă nu şi retrogradarea.
Ne aflăm, probabil, în preajma momentului adevărului în fotbalul românesc. Dacă şi de această dată triumfă golănia, abuzul şi mârlănia, înseamnă că însănătoşirea fenomenului este imposibilă, complicităţile prea agresive, legea neputincioasă şi ţara flagrant nepăsătoare. Deşi nu-i o chestiune care ţine doar de fotbal, ci de însăşi demnitatea românilor.
