Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Semne rele: guvernanţii şi-au aranjat în aşa fel ploile încât măsurile neplăcute şi nepopulare în domeniul culturii „să iasă” după numărarea voturilor şi înaintea formării noului guvern. Adică, atunci când nu mai pot influenţa rezultatele votării, dar şi înaintea constituirii noii echipe care, eventual, ar putea stopa setul de măsuri cel puţin îngrijorătoare. Cu un ministru de finanţe scriitor, ba chiar şi vicepreşedinte al breslei, regimul în lichidare decide tăierea subvenţiilor ce asigurau apariţia unor reviste româneşti de tradiţie, cum ar fi „Contemporanul”, ori „Luceafărul” (lista publicaţiilor sinistrate este, desigur, mult mai lungă).
Urmează să dispară şi cea mai veche gazetă de la noi, „Albina” (primul număr a apărut în 1829), care tocmai se pregătea pentru aniversarea celor 180 de ani de prezenţă continuă în peisajul presei române. Probabil că a fost luată „pe acelaşi bilet”, fără o analiză temeinică a semnificaţiilor desfiinţării celui mai vechi organ de presă din ţara noastră– fiindcă efectul financiar al economisirii de fonduri este, în cazul „Albinei”, absolut insignifiant. Motivaţia tăierii subvenţiilor este înduioşătoare: pentru ca… redacţiile să poată primi sponsorizări! Cum ar veni, îţi tai leafa, pentru a-ţi crea posibilitatea să te îmbogăţeşti din cerşetorie!
Ideea auto-finanţării în cultură nu-i nouă; mult îndrăgită de „Cabinetul 2”, a condus cândva la enorme aberaţii. Teatrele, operele, filarmonicile (dar şi publicaţii culturale) au rămas fără susţinere financiară, cerându-li-se să-şi asigure existenţa cu un repertoriu impus, cu preţul la bilete îngheţat la nivelul unei călătorii cu tramvaiul şi cu satârul cenzurii atârnând asupra fiecărui cuvânt rostit şi gest cutezat pe scenă. Instituţiile în cauză n-au răposat atunci fiindcă statul centralizat a inventat pe tăcute, la nivelul II, mecanisme de minimă supravieţuire, astăzi imposibile. Nu erau altceva decât tacite deturnări de fonduri, patronate chiar de organele locale de partid, nu ştiu dacă totdeauna din dragoste pentru cultură, cât mereu cu spectrul votului de blam ce l-ar primi în cazul închiderii unor instituţii de prestigiu.
Dacă ar avea ceva să-şi reproşeze forurile culturale de azi cu privire la eficienţa fondurilor destinate publicaţiilor culturale, s-ar cuveni s-o facă mustrându-se sever în oglindă: practicând conduita „pay and go”, nu s-au implicat nici în urmărirea utilizării banilor în conformitate cu obiectivele propuse, nici în chestiunile de personal, unde cam fiecare a manevrat cum a vrut. Libertatea presei nu exclude controlul celui ce plăteşte, barem pentru deplina respectare a legalităţii, şi dacă patronii trusturilor media o fac excesiv şi tendenţios, statul n-a făcut-o deloc.
Rămâne să vedem dacă vom mai auzi, de acum încolo, despre „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Albina” ş.m.a.
Un al doilea act normativ, şi mai cu moţ, a fost publicat în „Monitorul Oficial” din 5 dec. a.c. E-o Ordonanţă de urgenţă meremetisită de liberali, pe vremea când aveau convingerea că or să ajungă la guvernare. Prin intermediul ei, urmau să repopuleze fotoliile şefilor din cultură cu propria clientelă politică. Numai că n-a fost pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte! Noua Ordonanţă de urgenţă (care o fi fost urgenţa?) o înlocuieşte pe aceea din 2005 (nr. 26) şi desfiinţează toate contractele de management ale directorilor instituţiilor publice de cultură. Cei care conduc, azi, case de cultură, muzee, teatre, biblioteci, filarmonici etc. etc. vor trebui să se prezinte, în primăvară, la noi concursuri de angajare – unde vor începe mişculaţiile de rigoare. Numai că, de astă dată potrivit socotelii din târg, alţii vor fi cei care trag sforile. Nu puteau face liberalii un cadou mai frumos urmaşilor la guvernare! Le-a netezit miraculos calea către jinduita re-modelare a peisajului cultural la vârf – adică, taman ce-şi doreşte orice partid (sau partide) instalat la guvernare…
