Cătălin MIHULEAC

Văd cum, unul câte unul, exemplarele din specia „Dacia 1300”, automobilul naţional care a creat în psihiatrie sindromul cu acelaşi nume, dispar de pe şosele. Grosul ia drumul abatorului de fiare numit „Programul rabla”, pentru a elibera pajiştea şoselelor în folosul mărcilor noi, care se vădesc tot mai acaparatoare, tropotind şi fornăind ca masculii dominanţi din turmă. Sunt români care se bucură pentru că Dăcioarei i-a sunat obştescul sfârşit, după patru decenii de supremaţie locomotorie pe tot ce-nseamnă şosea mândră sau drum desfundat de ţară. Pe mine însă, o nostalgie de necuprins mă încearcă statornic.

Îmi amintesc, în calitate de fost proprietar de „Dacia 1300”, tulburările ei de comportament, pe care i le suportam cu stoicism. Când îmi era lumea mai dragă şi şoseaua mai netedă, ba unui cauciuc îi căşuna de explozie, ba discul de ambreiaj se sinucidea într-un moment de cădere psihică... Ba nu funcţiona semnalizarea din faţă dreapta, ba tărăboanţa se oprea cu totul în buricul intersecţiei, cerându-se împinsă de la spate, ca un şcolar leneş... Ca să nu mai pun la socoteală că, pe timp de ploaie, trebuia să conduc maşina cu mâna stângă pe volan şi cu dreapta manevrând simultan schimbătorul de viteze şi umbrela, fiindcă stropii pătrundeau dezinvolt în interior, aterizând pe banchete şi pe bord.

Cu toate astea, mă legasem afectiv de tigaie, şi-i schimbam cu dragoste bujiile şi cuzineţii, aşa cum îi schimbi scutecele unei persoane apropiate, care a căzut în decrepitudine. Poate şi pentru că nici n-aveai alternativă, dictonul automobilistic al acelor vremuri din România fiind: „Aut Dacia, aut nihil!” („Ori Dacia, ori nimic!”, în latină, în original). Pentru români, să-ţi procuri o altă marcă era foarte dificil spre imposibil; „Dacia 1300” era uniforma noastră auto.

Dar comunismul s-a dus şi, aşa cum câte o fată simpluţă dintr-un sat românesc cade inexplicabil cu tronc vreunui cetăţean străin prezentabil şi cu stare, şi Dacia - această fată bătrână şi fără zestre - a făcut cam fără voia ei o cucerire externă, fiind cerută de un playboy planetar, pe nume „Renault”. Evenimentul a făcut cât un tratament geriatric, fiindcă brusc bătrânicii i-a revenit în obraji culoarea şi în instalaţie i s-a înfierbântat uleiul. Până la urmă, totul n-a fost decât o ţeapă maritală; ceea ce se anunţa a fi o căsnicie bazată pe lung sentiment dovedindu-se mai mult o înhumare. Căci la puţin timp după ce peţitorul „Renault” i-a obţinut mâna, a renunţat să o mai fabrice. Iar de data asta, ceasul Daciei noastre străvechi a sunat definitiv.

Ca orice om care ştie ce-nseamnă o ţeapă, mi-e milă de „Dacia 1300”. Ce-nseamnă să te-ncrezi în peţitori!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Dispar daciile noastre.

Comentarii