Mircea Radu IACOBAN

S-a dus către ceruri (cel puţin deocamdată, până la judecata de apoi) şi Iosif Constantin Drăgan. L-am cunoscut în două împrejurări: mai întâi mi-a fost, ca să zic aşa, ghid în Grecia, când am admirat împreună vestitul apus de soare de la Cap Sunion, a doua oară i-am întors serviciile, plimbându-l o zi întreagă prin Iaşul ce nu-l cunoştea decât din auzite. Prin 1976 ori 1977, nu-mi amintesc exact, am susţinut, la Atena, o comunicare pe teme de literatură la Seminarul internaţional „Contribuţia literaturilor ţărilor mici la constituirea tezaurului cultural al umanităţii” (titul cam pretenţios şi bombastic, dar conferinţa a izbutit să adune nume mari din toată Europa, printre care s-a numărat şi cel al lui Eugen Ionescu – am relatat cu alt prilej, tot în acest colţ de pagină, întâlnirea cu autorul „Rinocerilor”). Ceilalţi doi membri ai delegaţie române, Al. Căprariu şi Eug. Barbu (desigur, însoţit de Marga) mă anunţă că suntem invitaţii miliardarului I.C. Drăgan, la reşedinţa acestuia din Pireu. N-am zis nici da, nici nu, până nu l-am întrebat pe ambasadorul nostru, Ion Brad, dacă invitaţia poate fi acceptată. M-a mirat repeziciunea precipitată a răspunsului: „da, da, de ce nu?”

Pe atunci, relaţiile cu străinii erau strict supravegheate, iar cele cu transfugii, de-a dreptul primejdioase. Se pare că, într-adevăr, Drăgan beneficia de un statut special în relaţiile cu autorităţile române; nu-l iau în discuţie acum, că-i prea aproape data îngropăciunii şi, despre morţi, numai de bine. Cinstit vorbind, de bine am avea destule motive să-l pomenim pe Drăgan, ba chiar şi să-i fim recunoscători. Eu unul, am izbutit să am, în sfârşit, în bibliotecă, „Istoria...” lui Călinescu datorită lui. Până atunci, o puteam răsfoi doar cu aprobare specială: figura în fondul secret al Bibliotecii Universitare. Nu ştiu cum a izbutit Drăgan să-l convingă pe Ceauşescu; esenţial rămâne faptul că românii au putut avea acces la o operă critică fundamentală datorită ediţiei Drăgan. Lugojenii au o Universitate înfiinţată de miliardar, o piaţă a oraşului amenajată într-adevăr modern, european, şi-i datorează recunoştinţa unui întreg cartier: Drăgan le-a plătit locatarilor, în 2000, datoriile la gaze, apă, electricitate, chirii şi toate celelalte angarale restante, aşa că acea parte a Lugojului îi poartă acum numele prin unanima voinţă a cetăţenilor. A înfiinţat şi susţinut financiar Fundaţii Culturale Drăgan în câteva capitale, „Drăgan European Business School” la Bucureşti, institutele „Europa Nova” din mai multe oraşe româneşti, a înfiinţat ziare, posturi TV (inclusiv în Basarabia), a dat burse, a publicat cărţi. Într-un cuvânt, nu şi-a uitat ţara şi a încercat s-o sprijine prin susţineri private, pe atunci, raritate. Nu lipsesc acuzele încrucişate – doar români suntem.

Comuniştii îi reproşează simpatiile legionare (din dispoziţia Anei Pauker, 30 de ani n-a avut dreptul să calce în România), iar anti-comuniştii, relaţiile cu Ceauşescu. Raportul Tismăneanu îl condamnă pentru vina aderării la protocronism, aplicându-i eticheta de naţionalist. Nu-i este iertată nici simpatia cu care şi-a tratat subiectul în cartea „Antonescu, Mareşal al României” (1986). Drăgan va fi avut opiniile şi convingerile sale; nu ne-a impus nimic cu sila, ci a uzat de dreptul elementar de a-şi susţine punctul de vedere argumentat, în lucrări ştiinţifice, nu în pamflete stipendiate... Într-o gazetă, cineva se miră că tânăra soţie (a doua), doamna Guşe, s-a rebotezat Guşă. A făcut-o, sunt sigur, la îndemnul soţului, care a sesizat incorectitudinea dâmboviţeanului „Guşe” (forma de plural atribuită şi singularului), impunând revenirea la corect românescul „Guşă”. Că titulatura „Veronica Guşă de Drăgan” sună ca dracu’, asta-i altceva...

Cu totul remarcabil, la Drăgan, n-a fost doar simţul pentru afaceri (Eliade spunea că „Iosif Constantin Drăgan are geniu economic”) ci, nu mă sfiesc s-o zic, incredibila... virilitate: s-a însurat la 78 de ani cu o tânără de 22, devine tată la 79 de ani, procreează la 81 doi gemeni, ăsta chiar că-i recordul recordurilor! Până or creşte gemenii, se va lămuri şi ce-i cu pretenţiile la moştenirea însumând 1,6 miliarde de dolari emise de Mike Fink (copil din flori, asemănare fizică evidentă) căruia un tribunal german i-a recunoscut calitatea de fiu. Dar iată că se isprăveşte spaţiul rubricii, aşa că, despre călătoria la Cap Sunion în compania lui I.C. Drăgan rămâne să istorisesc altă dată.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului De mortuis....

Comentarii