Mircea Radu IACOBAN

„Iată femeia” – exclami, citind „Jurnalul unei fete greu de mulţumit” (titlu cu prea multe înţelesuri...) Autoarea, Jeni Acterian, pare a fi întruchipat idealul feminin cel puţin din punctul de vedere al inteligenţei. I s-ar potrivi mănuşă mărturisirea lui Caragiale „simţ enorm şi văd monstruos”, la care se adaugă capacitatea de asimilare (critică!) ieşită din comun a valorilor culturii autentice, trecute cu luciditate prin filtrul exigenţelor proprii. Pur şi simplu, Jeni strălucea în societatea bucureşteană interbelică – şi nu era deloc lesne, câtă  vreme îi avea parteneri de dialog pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica  & comp. Eliade îi oferă o carte cu dedicaţia „dacă nu-i va plăcea ei, a fost zădarnic tipărită”, Cioran îi scrie, în 1940: „Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Şi, pe lângă asta, în... România. Ce singură trebuie să fii!”  Şi, într-adevăr, a fost teribil de singură, pornind chiar de la conştienţa propriei valori intelectuale de excepţie: „Sunt viciată până în măduvă de raţiune”; „mi-e milă de inteligenţa mea şi nu pot face nimic.”

Jurnalul, apărut în ediţia a II-a la Ed. Humanitas, acoperă intervalul 1932-1947. De fapt, însemnările ajung până în 1949, dar deţinătorii manuscrisului au hotărât, din motive pe care doar le bănuiesc, să nu treacă dincolo de ’47. Începe cu confesiunile unei puştoaice, încă elevă, şi ajunge, la 30 de ani, poate din exces de luciditate şi auto-analiză, într-un impas existenţial din care vede ieşiri apocaliptice: „O să se termine povestea asta, o să se termine chiar dac-ar fi nevoie să mă culc cu tot Bucureştiul sau, şi mai rău, să mă mărit...”  Deşi, la un moment dat, afirmă că „nu se poate aprecia omul după Jurnalul lui”, însemnările ei zilnice devoalează limpede aleasa alcătuire sufletească şi permanenta vibraţie intelectuală a unui personaj incomod pentru el însuşi, care, parcă pentru a respecta tradiţia, părăseşte această lume la numai 42 de ani.

Dacă nu s-ar fi tipărit Jurnalul, pur şi simplu n-am fi ştiut că Jeni Acterian a radiat atâta sclipitoare inteligenţă, izbutind să existe doar pentru şi prin comuniunea cu marea cultură a lumii, într-o vreme în care Bucureştiul era zguduit de triste evenimente lumeşti: rebeliunea legionară, războiul, intrarea ruşilor... În carte, li se rezervă loc şi rang de paranteze. Am suspectat că s-au operat eliminări din text (nu de către îngrijitoarea de ediţie, Doina Uricariu, care face o treabă excelentă), dar am înţeles că locul de onoare în scara de valori propusă de J. A., va fi totdeauna acordat faptului de cultură (cărţii, concertelor, spectacolului de teatru şi drogului epocii – cinematograful) când am constatat că şi teribilul cutremur din 1940 se bucură tot de o „repede ochire” şi-atât. De altfel, Jeni explică: „Nu citesc niciodată ziare (...) Mă uit la toţi aceşti politicaştri care mişună prin lume. Îmi este groază cât de diferită mă simt de ei.”

În paginile Jurnalului, autoarea, funcţionară la Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare (?), licenţiată în litere şi filosofie, apoi şi în regie de teatru, te năuceşte cu observaţii mărunte, de mare acuitate: „Sunt persoane pe care e preferabil să nu le priveşti în ochi în timp ce mănâncă. Ochii lor capătă parcă o expresie de completă, adâncă şi intensă absorbire. Seamănă leit cu expresia unui câine în faţa unui cadavru: concentrat lăuntric, beat de voluptate...” Judecăţile ei de valoare, tăioase, exacte, ades incomode, încheie totdeauna concluziv actul lecturii: „Aseară am citit din existenţialiştii francezi: J.P. Sartre, Simone de Beauvoir etc. Nu sunt major interesanţi. Oameni mediocri, care se joacă printre lucruri mari...” O fiinţă atât de raţională a eşuat – fireşte, am spune – în dragoste. Şi-a analizat amantul cu infinitezimală minuţie microscopică („Trebuie să caut cu răbdare, să-l cunosc până-n măduvă. Pentru asta, văd că e necesar să-l recitesc pe Kierkegaard şi să citesc Heidegger”), i-a găsit sumedenie de cusururi impardonabile, dar... îl iubeşte. Inexplicabil – iată că, în fine, sentimentul învinge raţiunea! Orgoliul amândorura împiedică ruperea ultimelor bariere. Jeni va trebui să se mulţumească doar cu un ersatz: „un om sănătos, agreabil sexual, simplu, tâmpit, fără tensiuni.”

„Jurnalul...” e-o carte-revelaţie,  pandant al „Jurnalului” lui Sebastian, şi el găsit şi tipărit târziu. Într-un fel, cărţi de învăţătură.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ce femeie!.

Comentarii