Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Abia întors de la Tirana, unde i se publicase o carte de versuri tradusă în albaneză, Cezar Ivănescu, încercat de cine ştie ce premoniţii, a considerat c-a venit vremea să-şi pună ordine în cele prea de mult amânate. Îşi redactase testamentul, lăsând totul fiicei sale adoptive. L-a autentificat la notariat. Pentru procesul cu Dinescu-CNSAS, şi-a angajat avocat de prestigiu.
Cum se ştie, într-o emisiune TV din 1 februarie 2008, Mircea Dinescu a afirmat că poetul Ivănescu a semnat un angajament de colaborare în 1961, primind de la CNSAS verdictul de securist. Întrebaţi, ceilalţi membri ai Colegiului adoptă cu totul altă poziţie. Turianu: „S-a dat verdict? Nu ştiu.” Mai circumspecţi şi mai în spiritul legii, Const. Buchet, Laurenţiu Csendes, Claudiu Secaşiu, Florin Chiriţescu, Leon Tarău, Ticu Dumitrescu, afirmă că nu-şi amintesc de şedinţa cu pricina şi că, oricum, nu s-a dat nici un verdict. Legea 187 şi Regulamentul CSNAS precizează: „darea spre publicitate a unor date sau informaţii din dosare necorespunzătoare adevărului, de natură să lezeze viaţa, demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.” Aşa spune legea. Şi degeaba spune... În numai două luni, Cezar a slăbit 13 kg. şi a fost nevoit să umble cu cârja.
El, fost boxer la categoria semi-uşoară, ajunsese aproape o umbră! Suferea cumplit: exact ceea ce apără legea, adică demnitatea, onoarea, reputaţia, considera că i-au fost grav afectate. S-a împrumutat pe unde a putut (nu-i uşor de plătit onorariul unui avocat de talia lui Sergiu Andon), punând de-o parte şi suma necesară pentru tămăduirea unei afecţiuni simple, dar deranjante.
Nu-i corect să destăinui aici care i-a fost suferinţa, deşi ar fi necesar, pentru a se vedea cum şi de ce se poate muri în România veacului XXI. Marii poeţi nu-s scutiţi de neplăcerile afecţiunilor banale – de la amigdalite, la hemoroizi ori apendicite. Cezar află despre o minunăţie de clinică privată la Bacău. Instalat acolo, va telefona la Iaşi, încântat de confortul rezervei, ce includea şi o terasă unde putea fuma în voie şi chiar lucra: pregătea proiectul manifestărilor ce urmau să marcheze, în 2009, 40 de ani de funcţionare a Editurii „Junimea”. A promis să telefoneze imediat după uşoara operaţie „neinvazivă”, dar, a doua zi, s-a aşternut neaşteptată tăcere. Alarmaţi, ieşenii sună la clinica din Bacău şi află că, din pricina unei embolii pulmonare, poetul a fost transferat la Spitalul de urgenţe. Şi medicii de aici se declară neputincioşi, aşa că bolnavul va fi transportat de SMURD la Bucureşti-Floreasca.
Tratativele pentru aprobarea elicopterului au început la ora 10 şi s-au finalizat la 16. În acest răstimp, dacă mai adăugăm şi orele de zbor Bucureşti-Bacău-Bucureşti, Cezar ar fi ajuns în Capitală şi dus cu tractorul. Va muri la Spitalul bucureştean de urgenţe cu acelaşi diagnostic: embolie. Se pare, însă, că la necropsie s-a descoperit altceva: nu embolie, ci stop cardiac datorat stării precare a cordului. Inima lui beteagă n-ar fi suportat nici anestezia pentru scoaterea unei măsele, Dacă aceste informaţii, provenind de la cei ce i-au fost în preajmă, se confirmă, ar fi vorba de o culpă medicală, fiindcă anestezicul se alege şi se dozează în funcţie de rezultatul unor obligatorii investigaţii prealabile.
Oricum ar fi, remarcabilul poet Cezar Ivănescu a murit cu zile.
Apucase să achite taxa pretinsă de clinică: 1000 de euro.
În poemul „Doina”, Cezar întreabă şi se întreabă: „Într-o noapte am murire / într-o noapte am murit / fără teamă de orbire / Pe Domnul l-am întâlnit (...) Spune-mi Doamne, care-i rodul / Încarnării noastre-n Tot? / Suntem oare un nimica / Mai uşor ca negura? / Dacă tot murim cu totul / înviem apoi de tot?” Poetul are şansa eternei resurecţii prin cuvânt. Asta, nu i-o poate lua nimeni.
