Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Desfăşurarea spectacolului rizibil în care s-au cufundat mai marii ţării, angajaţi până la pierderea uzului raţiunii în războiul dintre palate, pare a aduce în actualitate o prevedere din vechea legislaţie a oştirii române: când conducerea armatei o ia razna, comanda va fi preluată de cel sau cei rămaşi cu mintea limpede. Dar degeaba sperăm în apariţia salvatorului naţiei, călărind un cal alb şi vestind restaurarea domniei raţiunii, democraţiei reale şi bunului simţ: ne uităm în dreapta, ne uităm în stânga – nimic, toţi, o apă şi-un pământ. Istoria României are înscrise în file (prea puţin cercetate) astfel de spectaculoase, disperate, discutabile şi uitate tentative de „salvare naţională”, care şi-au avut eroii lor. Cu toţii sfârşind tragic: de la Horea la Vladimirescu, de la Zelea Codreanu la Ion Antonescu. În urmă cu 90 de ani, un astfel de episod a avut parte de un crunt final. Cine să şi-l mai amintească? Nu spunea N. Carandino că nimeni nu „se mai gândeşte la onoarea şi dreptatea morţilor, într-un timp în care gloria încununează pe cei ce ştiu să bată mingea?” (citat apud B. Berceanu, „Diversiunea colonelului Al. D. Sturdza...”) Acum 9 decenii, în marginea satului cu nume predestinat – Gropile – avea loc execuţia colonelului Crăinicianu, după un ritual de-a dreptul barbar: în timp ce condamnatul era degradat şi legat la stâlp în prezenţa regimentului ce-l comandase, fanfara militară intona un imn funebru. După ce gloanţele i-au sfărâmat colonelului ţeasta, muzica a-ntors-o
pe sârbe. Au urmat marşuri, oştenii defilând în pas de front pe lângă cadavrul fostului lor comandant. Era ultimul un act al unei mari trădări – spun documentele vremii. Istoricii de azi au şi ceva îndoieli, fiindcă depinde cum sunt privite lucrurile. În fapt: doi colonei ai armatei române au trecut la inamicul austro-ungar în toiul primului război mondial, intenţionând să tragă şi trupa după ei. Nu erau fitecine: Al. Sturdza provenea dintr-o familie care a dat doi domni ai Ţării Moldovei şi era fiul liderului Partidului Naţional-Liberal D.A. Sturdza, prim ministru şi preşedinte al Academiei. Colonelul era căsătorit cu fiica lui P.P. Carp, preşedintele conservatorilor. Celălalt personaj, Crăinicianu, şi el colonel, era fiul unui general academician căsătorit cu fiica mareşalului Prezan. Lume bună! Amândoi erau filo-germani şi, logic, anti-ruşi. Ambii credeau că angajarea României împotriva puterilor centrale e-o tragedia naţională şi s-au erijat în salvatorii patriei. Dar ce cale au ales, deşi păreau a avea o luciditate politică demnă de invidiat! Dacă opinia lor privind reîntregirea ţării este mai mult decât amendabilă (cedăm Ardealul, fiindcă românii de acolo au rezistat 1000 de ani şi-or să mai reziste, dar recucerim Basarabia, aflată în curs de totală rusificare) situaţia social-politică a României o descriau în fraze ce par scrise azi: „Naţiunea română nu simte într-un suflet şi nu gândeşte într-un gând. Între diversele clase ale românilor este o adâncă prăpastie. De-o parte şi de alta a ei nu ne înţelegem, nu ne iubim, nu lucrăm (...) fiecare, mic şi mare, se interesează doar de sine însuşi. Cine va voi să schimbe această stare de lucruri, numai acela poate fi numit patriot şi poate avea drept la recunoştinţă publică” – afirma Crăinicianu (apud aceeaşi sursă). Recunoştinţa naţiei i-a prezentat-o solemn plutonul de execuţie. Sturdza, şi el condamnat la moarte, şi-a salvat viaţa refugiindu-se în Germania. Sigur că actul lor, la vreme de război, oricât i s-ar încerca justificarea prin considerente de ordin social, ori legate de restabilirea unităţii naţiei, nu poate fi calificat altfel decât înaltă şi reprobabilă trădare. Dar – totdeauna există un dar! – să ne gândim cum ar fi fost priviţi cei doi dacă învingeau nemţii. Şi Sturdza, şi Crăinicianu, ar fi fost consideraţi eroi – vezi cazul aproape similar De Gaulle.
Istoria o scriu învingătorii.
