Adeveririle unei vechi previziuni privind limba și literatura ucraineană

Cu un secol în urmă, în cunoscuta colecție a „Bibliotecii pentru toți”, scoasă de editura Librăriei „Universală”  Alcalay și Co, apărea o succintă „Istorie a literaturii rusești” (Cartea se află în biblioteca subsemnatului). Autorul, Louis Leger, deși francez, era membru corespondent al Academiei Române. În linii mari, cartea cuprinde informații extrem de concise asupra vieții și operei marilor scriitori ruși. În acest context, a nu se uita că suntem pe la 1900, autorul avea conștiința existenței unei limbi și a unei literaturi ucrainene, a căror dezvoltare era frânată de presiunea culturii oficiale: „Pe lângă limba rusească propriu-zisă, se mai vorbește în Rusia și într-o parte a Galiției și Ungariei o limbă asemănătoare cu cea rusă, limba ucraineană (foarte frumoasă și în același timp și foarte armonioasă), a cărei dezvoltare însă a fost împiedicată de întâietatea oficială a celei rusești”.

Este foarte probabil ca autorul să fi cunoscut limba ucraineană și rusă, întrucât remarcă frumusețea și armonia celei de întâi comparativ cu cea de a doua. În mod corect, situația aceasta este corelată cu stările de lucruri politice și sociale: „Kievul, după ce a fost odinioară centrul politic al lumii rusești, devine mai târziu centrul intelectual al Ucrainei. Academia sa a fost un focar de literatură religioasă și scolastică. Produsele literaturii acesteia n-au decât un interes istoric. Abia în veacul al XVIII-lea, dialectul ucrainean se liberează de limba  slavă și moscovită. Primul autor, într-adevăr original, este poetul Ivan Kotliarevski”.

Spre deosebire de imperiul austro-ungar, unde limba ucraineană era prezentă în școli și în universități, în imperiul rusesc toate aceste libertăți erau inexistente. În ciuda acestui fapt ucrainenii n-au încetat să spere într-un viitor mai favorabil: „Înainte de ultimele reforme liberale, întrebuințarea oficială a dialectului Ucrainei a fost oprită cu desăvârșire în împărăția rusească. Nu se putea scrie decât prin toleranță. Astăzi, cu libertatea restrânsă ce i-a fost dată, locuitorii Ucrainei au putut crea o presă națională; ei n-au pierdut încă nădejdea că limba lor va pătrunde în universitatea din Kiev, și poate chiar și în viața politică.”

Pe fondul acestei stări de lucruri, adică în ciuda vitregiilor istorice, o viguroasă și importantă literatură ucraineană și-a făcut simțită prezența treptat, începând cu folclorul și terminând cu literatura cultă. Astfel, alături de renumitele bîline rusești, ucrainenii au creat cunoscutele dume în care celebrează vitejia și curajul eroilor lor în lupta împotriva cotropitorilor. „După cum Rusia mare are bîlinele sale, tot așa și Ukraina are dumalele sale, niște cântece eroice, care glorifică vitejiile cazacilor împotriva turcilor, tătarilor și polonilor.”

Ulterior, din această brazdă mănoasă, aveau să  răsară mari scriitori ca Gogol și Șevcenko. Primul dintre aceștia, adevăratul ctitor al romanului realist rus, rămâne cel mai mare evocator al trecutului căzăcimii zaporojene și cel mai de seamă pictor al nesfârșitelor stepe ucrainene: „Nimeni n-a cântat mai bine decât el în Taras Bulba viața vechilor cazaci și puternica poezie a stepelor.” În același timp, Louis Leger remarcă colosalul hohot de râs pe care-l stârnește, în roman și în comedie, zugrăvirea nenumăratelor aspecte deplorabile ale societății contemporane: „E un umorist incomparabil, în paginile în care ne zugrăvește ridicolul și mizeriile vieții de provincie. Scrierea sa de căpetenie  - Suflete moarte - în care povestește călătoriile unui ștrengar prin Rusia, e o epopee  pitorească și caraghioasă, ce se poate compara cu Don Quichot și cu Gil Blas.”

De asemenea, „în Revizorul ne dă o satiră incomparabilă a venalității funcționarilor ruși de pe timpul împăratului Niculae. Această comedie ne înfățișează un funcționar tânăr, care călătorea pentru plăcerea sa și care e luat drept revizor, inspector  al statului, și vede trecând prin fața sa o serie întreagă de funcționari, care întrebuințează toate mijloacele pentru a-l corupe”.

Culmea poeziei ucrainene este reprezentată de către poetul romantic Taras Șevcenko, un autentic „apostol neobosit al revendicărilor” țării sale. Comparația cu Pușkin și Byron, ca și celebrarea libertății conștiinței ori a ideii prin care îndeamnă la înfrățirea popoarelor slave, arată, în viziunea autorului francez, adevărata dimensiune a poetului ucrainean: „Poetul romantic scrie poeme epice în felul lui Pușkin și al lui Byron, cântă înfrățirea slavilor în epistola către marele savant ceh Șafarie și libertatea conștiinței în poemul său despre Jean Hus. Până acum a rămas cel mai mare poet al poporului său.”

Astăzi, după mai bine de o sută de ani de când lucrarea a văzut lumina tiparului, putem spune, cu reală îndreptățire, că istoria a confirmat previziunile autorului. Limba și literatura ucraineană își vor urma, de aici înainte, cursul lor firesc pe care imperativele istoriei le-au sădit.

Prof. Arhid. Ștefan Hreniuc