Coincidența revelatoare: Șevcenko, Lermontov, Eminescu

Alăturarea celor trei nume de mărime universală, Taras Șevcenko, Mihail Lermontov și Mihai Eminescu, poate pentru întâia oară într-o cercetare literară pare, la prima vedere, surprinzătoare. Posibilitatea existenței unei apropieri între poetul autodidact și iobag, cântărețul suferințelor și al dorului de libertate socială și națională al poporului ucrainean, Taras Șevcenko, și poeții cărturari, cu un fond de cugetare grav, Lermontov și Eminescu, poate fi argumentată, dacă nu din perspectiva unor înrâuriri directe, fiindcă Luceafărul poeziei românești cunoștea limbile ucraineană și rusa (1), atunci din unghiul de vedere al așa-numitelor paralelisme literare.

Se cuvine să menționăm că în cuprinsul literaturii comparate, motive, idei, imagini sau atitudini identice, existente în operele unor scriitori mai apropiați sau mai depărtați în timp și în spațiu, pot constitui obiectul cercetării, indiferent dacă este vorba de o înrâurire a unui scriitor asupra celuilalt prin cunoașterea limbii sau dacă nu reprezintă decât un singur caz de coincidențe întâmplătoare, adică de ceea ce numeam mai sus un fenomen de paralelism. Astfel putem observa numeroase fire invizibile care mijlocesc într-un punct sau în mai multe ale creației lor, legături între lava incandescentă de ură, dar încrezătoare în biruință a versurilor lui Șevcenko și profunzimile vizionare, dar sceptice ale poeziei lui Lermontov și Eminescu. Faptul este cu atât mai plauzibil, cu cât cei trei poeți aparțin romantismului, deci au o atitudine estetică și filozofică în fața lumii și a vieții aproape similară. Teme noi, extrem de frecvente în literatura romantică precum obsesia nemărginitului, preponderența acordată visului, identitatea între viață și vis, propensiunea spre somn și moarte ca spre suprema libertate, celebrarea frumuseților naturii și evocarea trecutului etc., au îmbogățit sensibilitatea lumii cu vibrații noi.

1. Prof. Arhid. Șt. Hreniuc, ”Eminescu și literatura ucraineană”, Monitorul de Suceava, 09.11.2022 – an XXVII, nr. 216.

Revenind la firul principal al studiului vom constata că acel punct comun existent în creația celor trei mari poeți poate fi identificat cu certitudine în atitudinea cu care întâmpină moartea și în modul în care se servesc de moarte pentru a-și continua existența într-o altă formă, care să le permită împlinirea idealurilor. Poeziile ”Testamentul” de

Taras Șevcenko, ”Îmi port pustiu prin noapte pasul meu” de Mihail Lermontov și ”Mai am un singur dor” de Mihai Eminescu devin sub acest aspect revelatoare. După cum lesne se poate constata, chiar și la o lectură mai puțin atentă a celor trei poezii, între acestea există apropieri frapante și diferențieri explicabile, datorate contextului socio – cultural în care ele au apărut.

În ceea ce privește apropierile, constatăm că moartea nu este privită cu teamă de nici unul dintre poeți, întrucât toți trei aspiră să fie înmormântați și să-și afle liniștea în sânul naturii pentru a se contopi cu eternitatea ei, spre a trăi veșnic. Șevcenko dorește să fie îngropat în mijlocul stepei largi în Ucraina dragă pentru a vedea și a auzi lanurile nesfârșite și Niprul cu repezișul său. Lermontov râvnește să se cufunde în moarte sau în somn, sub straja foșnitoare a unui stejar veșnic verde. Eminescu preferă un mormânt la marginea mării, dar situat totodată în vecinătatea codrului și a cerului pentru a participa la viața cosmică.

”De-oi muri, îmi vreau mormântul

În câmpia largă

Unde-n scumpă-mi Ucraină,

Nipru-n văi aleargă”

(Taras Șevcenko ”Testamentul”, în românește de Victor Tulbure, Editura Univers, București, 1990)

”S-adorm adânc, s-adorm, să pot uita!

...........

Și să foșnească-ntr-una, veșnic verde,

Deasupra frunții mele un stejar”.

(Mihail Lermontov ”Îmi port puțin prin noapte pasul meu” în românește de Al. Philippide ”Versuri”, Editura pentru literatură, București, 1964)

”Mai am un singur dor:

În liniștea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării:

Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin”

(Mihai Eminescu ”Mai am un singur dor”, ”Poezii” Editura Eminescu, București, 1980)

Spre deosebire de literaturile occidentale, în cele ale Răsăritului apropierea omului de natură continuă să fie o realitate ce presupune comunicarea cu un fond de mentalitate străvechi. Prezența sa întreține încă viu sentimentul naturii și conferă liricii o prospețime greu de dobândit altminteri, fapt ce a facilitat similitudinile pe care le-am semnalat mai sus și care pot fi împinse mai departe. La acest nivel al cercetării întrebarea care se ridică în modul cel mai firesc privește funcțiile estetice și filozofice ale unor astfel de peisaje ce se ascund dincolo de imagini și care este importanța lor artistică în economia lucrării. După cum se poate observa, la Șevcenko și la Eminescu stingerea nu poate avea loc decât în preajma elementului acvatic, în vreme ce la Lermontov adormirea poetului se vrea într-un loc extrem de indeterminat din natură. Imaginea unui  mormânt pe marginea Niprului sau cea a mormântului pe marginea mării îl apropie pe Mihai Eminescu de Taras Șevcenko, pe când lipsa de determinare a peisajului silvestru îi pune alături pe Mihail Lermontov și Mihai Eminescu. În același timp, peisajul lui Lermontov și cel al lui Eminescu se definesc și se întregesc prin raportarea la cosmic, dimensiunea metafizică fiind una din constantele liricii celor doi poeți cărturari, în vreme ce peisajul lui Șevcenko este strict circumscris de o anumită localitate din Ucraina.

Prof. Arhid. Șt. Hreniuc