Răstignirea lui Horea, Cloșca și Crișan (I)

Ziua de 28 februarie a adăugat un nou episod în istoria martirajului neamului românesc, iar, odată cu el, numele a trei mari eroi care s-au jertfit pentru libertate și pentru apărarea limbii și credinței strămoșești. Este vorba de Horia, Cloșca și Crișan, care au fost trași cu o cruzime de neînchipuit pe roată, trecând prin suferințe neomenești, asemenea lui Iisus cel răstignit pe cruce. Făclii veșnic aprinse ale neamului românesc…

Cei trei bărbați nu au fost nici regi, nici voievozi și nici nu s-au născut din zei sau în castele, cum suntem obișnuiți din legendele anticilor de demult. Pesemne că acesta este și motivul pentru care ne plecăm mai greu urechile la povestea lor și ne lăsăm ușor amăgiți de valurile de venin împroșcate asupra lor de unii sau de alții dintre dușmanii nației române care ar vrea și azi să le păteze memoria sau cel puțin să-i scoată de istorie, la fel cum fac cu toți marii noștri eroi. E vorba de aceiași prigonitori înverșunați și plini de venin care de sute de ani tânjesc după vatra strămoșească a înaintașilor noștri daci, din care se trag și cei trei martiri, Horia, Cloșca și Crișan.

De loc din Țara Moților, o regiune unde au rămas nealterate până în zilele noastre tradițiile dacilor din vechime, Nicolae Ursu, poreclit Horea pentru că prin fluierul său horele prindeau viață ca la nimeni altul, pe nume Nicolae Ursu, născut prin 1730 (avea 55 ani când a fost tras pe roată), era un fiu țăran din Abac, satul Arada, de pe Dealul Fericetului. Nu avea școală, dar știa să scrie și să citească, el fiind diacul care punea pe hârtie plângerile moților năpăstuiți de nobilii maghiari, ba chiar îi reprezenta și în instanță, fiind un bun cunoscător a legilor imperiale. Ca mulți dintre moți, trăind în țara pădurilor nesfârșite ale Maramureșului, Horea știa să lucreze lemnul și să facă din el adevărate opere de artă. Își făcuse o echipă de lucrători pricepuți, cu care lucra mai ales biserici din lemn, una din ele fiind cea din satul Cizer de pe Dealul Coaste, azi în județul Sălaj, care îi poartă semnătură, păstrată până în zilele noastre. O adevărată bijuterie a arhitecturii bisericești din acea vreme.

Un alt conducător al răscoalei a fost Ioan Oargă, iobag ceva mai înstărit care se trăgea din satul Cărpeniș. Poreclit Cloșca pentru felul hâtru de a fi, plăcându-i să glumească și să pună porecle celor din jur, cel care a devenit locotenentul lui Horea, avea doar 37 ani când a izbucnit revolta.

Marcu Giurgiu din satul Vaca, comuna Ribița, Țara Zarandului, azi în județul Hunedoara, avea 52 ani când i s-a alăturat lui Horea, fiind poreclit Crișan pentru că locurile natale erau scăldate de apele tumultoase ale Crișului Alb. Eroul venea din o familie ceva mai educată, mama sa, de la care a luat numele, a fost fata preotului Giurgiu din Bulzești. Ajuns cătană imperială s-a mutat cu soția și copilul în satul Cărpeniș, de unde era Cloșca. Din cauza lipsei de pregătire militară a celorlalți doi, Crișan a fost adevăratul lider militar al răscoalei.

Pornită în 31 octombrie 1784 de la biserica din satul Mesteacăn unde, la chemarea lui Horea, s-au adunat peste 700 de țărani din Zărand și Munții Apuseni, nemulțumiți de asupririle pe care le îndurau din partea grofilor maghiari care nu respectau nici legile imperiale, răscoala avea să cuprindă toată Transilvania și să zguduie din temelii Imperiul Austro-Ungar. Semnificațiile ei profunde se răsfrâng puternic prin ecoul avut în presa internațională, și mai ales în rândurile elitei intelectuale europene, preluat apoi de mișcarea pașoptistă din Transilvania și celelalte țări române. Prin răsunetul produs de acea răbufnire fără seamăn a mesajului dus de suferințele unui popor odinioară mândru, acum îngenuncheat și obidit în propria lui țară, dar mai ales prin cruzimea martirajului liderilor revoltei, toată Europa a reușit să afle că acel frumos podiș împrejmuit ca într-o covată de Munții Carpați, Țara Pădurilor sau Transilvania, era locuită de români sau vlahi, cum le spuneau unii, urmași ai dacilor din vechime care au avut centrul de viețuire pe aceste locuri de vis, trăind laolaltă cu zeii, cum reda în versurile lui nemuritoare marele nostru poet Mihail Eminescu (în poemul Memento mori și în altele).

Amploarea răscoalei i-a înspăimântat pe nobilii maghiari și pe cei din casa imperială de la Viena, care au primit vestea pe 12 noiembrie 1784. Prima reacție a împăratului Iosif al II-lea a fost să trimită trupele imperiale pentru reprimarea cu cruzime a revoltei. În acest scop s-au mobilizat regimentele De Vins și Wurtemberg, artileria din cetățile Buda și Timișoara, cât și forțele imperiale ce se aflau în Transilvania, iar pe capul răsculaților s-a pus un premiu de 300 ducați pe fiecare. Fiindu-le teamă de români, detașamentele de grăniceri români de la Orlat și din Caraș, despre care au primit informații că ar vrea să treacă de partea fraților lor, au fost plasate sub pază militară.

Înțelegând că face o greșeală care ar putea avea efecte greu de controlat, după câteva zile Iosif al  II-lea își schimbă hotărârea și renunță la folosirea forței, preferând să meargă pe calea vicleniei. El dispune amnistia generală dacă răsculații predau de bună voie armele și se întorc la casele lor, le interzice nobililor să aplice orice fel de pedepse răsculaților, iar o comisie imperială condusă de contele Anton von Jankovich, numit comisar imperial, se va deplasa în Transilvania pentru a lămuri cauzele răscoalei. De la amnistie sunt exceptate căpeteniile, pentru prinderea cărora se pun mai departe premii mari.

Nu se știe dacă adevăratele intenții ale împăratului au coincis cu planul de amnistiere pe care l-a propus ulterior, dar cert este că trupele imperiale au vrut de la început să-i reprime crunt pe răsculați, o adevărată teroare pornită pe criterii etnice având în vedere caracterul profund național al răscoalei. Având în vedere personalitatea lui Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Ungariei și Boemei, cunoscut ca un monarh cult, cu o gândire înțeleaptă, înclin să cred că reprimarea cu cruzime a răscoalei țărănești din Transilvania s-a făcut mai ales prin voința nemeșimii maghiare care nu voia ca țăranii români să ridice capul și să se facă auziți la Viena, și mai ales în Europa. Potrivit unei legende în 13 aprilie 1784, când Horea a mers cu jalbele la împărat, ar fi primit de la acesta o cruce de aur și o scrisoare, semn că acționează în numele lui, Iosif al II-lea fiind interesat în slăbirea puterii nobililor maghiari care tindea să se opună puterii imperiale. Chiar dacă nu avea să recunoască niciodată acest lucru și nici nu s-au păstrat dovezi scrise în acest sens, cert este că anchetele dispuse de împărat și măsurile luate după înăbușirea în sânge a răscoalei aveau să reducă autoritatea grofilor și să dea un impuls mișcării naționaliste, acțiunile lui Horea fiind apoi continuate pe un alt plan de intelectualii români din Transilvania. Pe de altă parte, tocmai această încredere în împărat și frica de Dumnezeu, care l-a făcut pe Horea să aibă o încredere oarbă în preoți, acceptând prin ei tot felul de compromisuri, au fost între cauzele care au dus la sfârșitul răscoalei și a prinderii liderilor ei, trădați atât de împărat cât și de o parte din preoții ortodocși din Transilvania (mulți de ei de etnie sârbă). 

În acest scop, în seara zilei de 17 noiembrie 1784 se întâlnesc în taină generalul Pfeferkorn, consilierul Michael von Brukenthal și vice-colonelul Schultz pentru a stabili împreună un truc prin care să înăbușe revolta fără a se acorda țăranilor români din Transilvania unele drepturi promise de curtea imperială. Ei propun ca vice-colonelul Schultz să-i convoace pe capii răscoalei undeva între Cricău și Tibru, unde să pună mâna pe ei prin înșelăciune. Acesta se va deplasa la Abrud, unde pe 19 noiembrie se bucură de un prim succes, niște trădători din Lupșa îl predau pe Ursu Uibaru, unul din căpitanii răscoalei.

La numai două zile, vice-colonelul Schultz, ajuns cu o zi înainte la Câmpeni pentru a se întâlni cu Horea, a fost întâmpinat, spre surprinderea lui, nu numai de cel pe care voia să pună mâna prin vicleșug, ci de 600 de răsculați având în frunte 12 bătrâni, după Sfatul bătrânilor care conducea satele și cetățile în vremea regelui Decebal, obicei păstrat de altfel în toate țările române în perioada medievală (exemplu: în Moldova satele erau conduse de un cneaz cu 12 bătrâni, iar târgurile de un șoltuz și 12 pârgari, aleși dintre bătrâni și cei mai înțelepți oameni din oraș, cu atribuții administrative și mai ales judiciare). Vice-colonelul Schultz le cere țăranilor să predea armele iar cei trei comandanți să-l însoțească la Sebeș. Înțelegând viclenia, Horea și locotenenții lui se amestecă în mulțime și, fiind mai mulți, reușesc să se retragă. În aceste condiții, Horea le cere țăranilor, care încă așteptau milă de la împărat, să se ridice din nou la luptă.

O altă capcană a fost întinsă de căpitanul Richard, aflat cu trupele la Zlatna. El promite că Horea și Cloșca nu vor păți nimic dacă vin la Câmpeni pe 30 noiembrie să-i predea plângerile sale către împărat locotenentului Hofman, în prezența protopopului de Abrud, cu care a pus la cale să-i prindă cu ajutorul preoților și al unor credincioși fideli protopopului. Dar și această strategie mârșavă a fost evitată de cei doi eroi.

Andrei Breabăn