Tudor Arghezi, un nume, un simbol, o legendă

Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe o carte.

Testamentul poetului ne aduce aminte de istoria tristă a unei vieți zbuciumate, de la copilărie până la sfârșitul ei, a celui care avea să fie ziarist, ceasornicar, bijutier, ba chiar o vreme călugăr și diacon, închis de mai multe ori pentru convingerile sale politice.

Venit în lume în ziua de 23 mai 1880 sub numele de Ion Nae Theodorescu într-o familie nevoiașă din București, poetul va trăi o copilărie extrem de tristă, fiind nevoit să se întrețină singur de la frageda vârstă de 11 ani. Este motivul pentru care anii copilăriei îi vor trezi până la sfârșitul vieții cele mai sumbre amintiri, ajungând să spună cu zâmbet amar că a fost: „… cea mai amară vârstă a vieții. N-aș mai voi să fiu o dată copil.”

După ce în anul 1896 a terminat cursurile gimnaziale s-a înscris la Liceul „Sfântul Sava” din București, unde i-a cunoscut și s-a împrietenit cu Gala Galaction și N.D. Cocea. Pentru a putea urma școala a dat meditații, iar la vârsta de 16 ani se angajează custode la o expoziție de pictură, experiență care îi va influența viața. Abandonează liceul din cauza lipsurilor materiale, angajându-se ca laborant la o fabrică de zahăr din Chitila. La 19 ani are prima mare dezamăgire, o pierde pe fata visurilor sale, fapt care îi va schimba viața spre cele duhovnicești.

Ajutat de Alexandru Macedonski, care îl ia sub aripa sa protectoare, în 1896 va debuta în revista „Liga Ortodoxă” unde semnează cu numele Ion Theo, ca din 1897 să se folosească pseudonimul Tudor Arghezi, obținut prin combinarea numelui tatei (Theodorescu) și a văii Argeșului, pe care a iubit-o (Argesis în latină).

Afectat de nenumăratele probleme pe care le are, dar mai ales de moartea primei iubiri, în 1900 se călugărește la Mănăstirea Cernica, luându-și numele duhovnicesc Iosif. Remarcat pentru calitățile sale intelectuale este hirotonit ca diacon și dus la Mitropolie ca secretar. Până și Mitropolitul Iosif Gheorghian îl recomandă ca referent de conferențiar pentru religie comparată la Școala de ofițeri din Capitală.

Uitând de prima dragoste, poartă corespondență cu Aretia Panaitescu, o tânără pe care a cunoscut-o întâmplător, ca apoi să aibă o idilă cu profesoara Constanța Zissu, care a rămas însărcinată. Deși fata a fugit în Franța pentru a ascunde sarcina, taina relației lor se află, poetul fiind obligat să renunțe la călugărie.

În 1905, după nașterea primului său fiu, Eliazar Lotar Teodorescu, pleacă la Paris, iar de aici, împreună cu familia, la Mănăstirea Codrelierilor din Elveția. Aici refuză oferta de a trece la catolicism și își îndreaptă pașii spre Freiburg și Geneva, unde lucrează la un atelier de inele și capace de ceasornice din aur. În acest timp a luat parte și la cursurile Universității Catolice din Freiburg, dar numai ca simplu cursant, deoarece nu terminase liceul. În 1909 îl întâlnim în Londra, iar de aici pleacă în Italia pentru a găsi de lucru și a-și câștiga existența.

Revine în țară în 1910 împreună cu Constanța și fiul său, de a cărui educație se va ocupa îndeaproape, preocupat ca acesta să nu treacă prin lipsurile pe care le-a avut el. La 19 ani, Eliazar se întoarce cu mama lui în Franța, unde va deveni unul dintre cei mai importanți fotografi ai suprarealismului din lume.

Începând cu anul 1912 va publica sub același pseudonim poezii, articole polemice și pamflete în revistele „Facla”, „Viața Românească”, „Teatru și Rampa”. Părăsit de Constanța, la 5 noiembrie 1915 se căsătorește cu Paraschiva Burda.

Intrarea României în război în 1916 îl va alătura taberei celor care se pronunțau pentru neutralitate, între ei fiind Ioan Slavici, Demetru Theodorescu, S. Grossman, Dumitru Karnabatt etc. În 1919 vor fi arestați cu toții și închiși în Penitenciarul Văcărești pentru colaboraționism și trădare. Vor fi eliberați peste un an prin decret regal. Poetul nu va uita anul petrecut în detenție, astfel că în 1926 cumpără 17.250 mp teren pe dealul Mărțișorului, lângă închisoarea Văcărești, unde se stabilește cu familia, începând să ridice celebra casă cunoscută sub numele de „Mărțișor”. Aici își va amenaja până și o tipografie unde visa să-ți editeze cărțile.

În 1927 îi apare primul volum de poezii, „Cuvinte potrivite”, iar anul următor este director al ziarului „Bilete de papagal”. Continuă să publice și anii următori când îi apar volumele „Icoane de lemn”, „Flori de mucegai” și „Poarta neagră”, iar începând cu 1931, volumele pentru copii, în proză, „Cartea cu jucării”, „Cântec de adormit Mitzura”, „Buruieni”, „Mărțișoare”, „Prisaca”, „Zdreanță” etc. Din 1930 a colaborat alături de alte personalități ale lumii literare de atunci la Universitatea Radio, înființată pentru revigorarea învățământului românesc. În 1934 scoate romanul „Ochii Maicii Domnului”, iar anul următor, volumele „Versuri de seară” și „Cimitirul Buna-Vestire”.

Ascensiunea culturală nu îl ajută prea mult pe poet. În toamna anului 1931, după încoronarea lui Carol al II-lea, va apela la acesta prin generalul Nicolae Condiescu, președintele Consiliului de Administrație al Radiodifuziunii Române, să intervină pe lângă guvern pentru a-i aproba un ajutor bănesc. Impresionat de situația poetului, a cărui activitate publicistică și culturală o aprecia, regele îi oferă personal un ajutor bănesc din fondurile Casei Regale, bani cu care Arghezi reușește să-și achite marile datorii pe care le avea și să termine de construit casa de pe dealul Mărțișor.

În 1939 este lovit de o boală gravă, unii au spus că a fost vorba de cancer, fiind tratat de medicul excentric Grigoriu-Argeș care îl ajută să-și revină prin aplicarea unui tratament „miraculos”. După alții, ar fi fost doar o închipuire, medicul vindecându-l după metodele vechilor daci care tămăduiau mai întâi sufletul ca să trateze bolile trupului. În același an îi apare volumul „Hore”, iar în 1942, romanul „Lina”. Anul următor va fi anchetat pentru mai multe pamflete prin care îl ironiza pe ambasadorul Germaniei la București, Manfred von Killinger. Este trimis în lagărul de la Târgu Jiu, de unde va fi eliberat în 1944, în urma schimbării regimului în România. Ieșit din închisoare duce o viață grea, o vreme trăiește din vânzarea de cireșe și alte fructe culese de pe livada sa de pomi de la Mărțișor.

Deși eliberat din detenție de comuniști, care în 1946 îi oferă și Premiul Național pentru Poezie, refuză să colaboreze cu aceștia, ba chiar îi ironizează în frumoasele sale pamflete, fapt pentru care i se interzice orice apariție în presă, ba chiar este vehement criticat în articolul „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” apărut în ziarul Scânteia, în 1948, iar cărțile sale sunt interzise. Poetul își va găsi refugiul în familie, alături de soție și cei doi copii, Baruțu și Mitzura. Va continua să scrie pe hârtie igienică și să-și îngroape manuscrisele sub un tei aflat în curtea casei de la Mărțișor, de unde sunt mutate în podul casei de teamă să nu fie afectate de umezeală și să se șteargă scrisul. Din cauza condițiilor de păstrare, o parte din aceste scrieri s-au pierdut.

În 1952 este reabilitat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar treptat revine în viața culturală a României, fiind chiar distins cu premii și primit în Academia Română. Va fi sărbătorit cu mare pompă ca poet național la împlinirea vârstei de 80 și 85 ani. Ajuns la o vârstă înaintată, pentru a nu crea probleme familiei și mai ales copiilor, la fel ca foarte mulți alți oameni de cultură, Arghezi va accepta să scrie și unele lucrări favorabile lui Dej și ideilor socialiste, chiar dacă nu le agrea. Aplecându-se asupra acestei perioade din viața poetului, Marin Nițescu avea să scrie: „Din clipa în care a făcut actul de supunere și s-a hotărât să răspundă cu toată larghețea comenzii oficiale, poezia lui n-a mai fost nici decadentă, nici îndreptată împotriva omului, nici intrată în putrefacție”.

Activitatea sa va fi apreciată și în afara țării, astfel că în 1965 Universitatea din Viena i-a decernat premiul „Gottfierd von Herder”, iar Academia Sârbă de Științe îl alege membru al secției de literatură. În țară va publica volumele „Poeme noi”, „Cu bastonul prin București”, „Stihuri pestrițe”, „Cântare omului”, „1907 - peisaje” etc.

A încetat din viață la 14 iulie 1967, fiind înmormântat potrivit dorinței poetului, alături de soția sa, în grădina casei de pe dealul Mărțișor lăsată prin testament să devină Casă memorială. Prin grija fiicei sale Mitzura, devenită balerină și actriță, activitatea poetului a fost făcută cunoscută, fiindu-i republicate lucrările pe care le-a scris, care au fost expuse în clădirea din apropierea casei unde se află tipografia lui Arghezi.

Păstrându-i veșnic amintirea, să încercăm să ne adăpăm din izvorul de apă vie care a curs toată viața din sufletul poetului și prozatorului Tudor Arghezi, revărsându-se în șuvoi spre eternitate, ape care își au obârșia în: „Sudoarea muncii sutelor de ani”, purtate pe crestele amețitoare ale timpului, până ce au ajuns până la el:

„Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei și brazda-n călimară / Bătrânii au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Și leagăne urmașilor stăpâni. / Și, frământate mii de săptămâni / Le-am prefăcut în versuri și-n icoane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând întreagă dulcea lui putere.” („Testament”)

Andrei Breabăn