Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoChiar dacă cele ce urmează sunt deja cunoscute celor care au avut de suferit din cauza Covidului, trebuie să le menționez măcar pentru a fi bine înțeleasă. Pe scurt. O lună de suferință cruntă acasă, ultimele două săptămâni fiind de epuizare extremă și absență totală a poftei de mâncare.
În cele din urmă, în ciuda rezervelor personale și a avertismentelor din exterior, cu resemnare, pot spune, am ajuns la UPU, acea “antecameră a morții”, cum era cunoscută cu un an în urmă.
Acolo, chiar așa năucită de boală cum eram, mi-a atras atenția domnul doctor Bogdan Bondaru, a cărui atitudine calmă, atentă a avut darul de a mă mai liniști și a mă face să sper din nou liniște și speranță, doi pași uriași spre vindecare.
A urmat internarea; după câteva zile petrecute la Secția Pneumologie și două teste negative, a urmat un al treilea pozitiv, și așa am ajuns la Secția Covid, unde sunt deja de două săptămâni.
A fost nu doar un traseu terapeutic, ci un crescendo al surprizelor: curățenie exemplară, mâncare foarte bună și, foarte important, aceeași grijă și politețe față de toți cei bolnavi, fără condiționări, fără blazări.
Profesionalism și iubire creștină, asta am simțit la doamnele doctor Cătălina Gavrilovici și Violeta Seredenciuc, competență și tact la domnul doctor Sorin Nicolae. Alături, asistente, infirmiere, brancardieri, și toți ceilalți care într-un fel sau altul au grijă de cei internați.
Cu înțelegere față de suferința bolnavului, cu respect față de demnitatea bolnavului, chiar dacă ei înșiși trebuie să facă și munci lipsite de demnitate.
Lipsite de demnitate la prima vedere, pentru că fiecare gest al lor este înnobilat de omenie.
Aceasta a fost revelația care a schimbat multe în felul meu de a gândi devotamentul și spiritul de sacrificiu ale celor care lucrează în Secția Covid.
Pentru că sacrificiu e să plece dimineața din siguranța căminului, să-și lase familiile și să înceapă o zi ca un câmp de luptă. O luptă în care au pierdut rude, prieteni, colegi și în care știu că pot ei înșiși să cadă oricând.
Și totuși continuă istoviți, cu sufletele sfâșiate de durere poate, speriați poate, exasperați de neputință nu o dată, plângând poate, dar neînfrânți.
De obicei sunt neînțeleși, de prea multe ori sunt nedreptățiți, de cele mai multe ori lumea uită că sunt și ei oameni, că obosesc, că au dureri, că au spaime și totuși vin la muncă, și totuși au răbdare, și totuși riscă, și totuși, și totuși, și totuși...
Din toate aceste motive îi admir și mă înclin în fața spiritului de sacrificiu de care dau dovadă clipă de clipă, zi de zi, de un an deja.
Da, doamnă doctor Gavrilovici, vă mulțumesc pentru că am venit pe targă, copleșită nu doar de boală, ci și de neîncredere și, la cei 80 de ani pe care îi am, plec acasă pe picioarele mele și eliberată de multe prejudecăți.
Da, doamnă doctor Seredenciuc, da, domnilor doctori Nicolae și Bondaru, și voi toți cei al căror nume nu e mai niciodată pomenit, dar sunteți mereu acolo lângă bolnavi, uniți în lupta contra Covidului, da, sunteți eroi. Supereroi. Vă mulțumesc!
Dumnezeu să fie mereu cu voi, să vă apere și să vă ajute în lupta cu molima!
Alexandrina Dinda Iacob
pensionară
