Antiromânismul și umilința

Dacă vrei să stăpânești cu adevărat un popor trebuie mai întâi să-l umilești, să dai pe rând toate straiele de pe el, iar când a ajuns gol goluț așa cum l-a făcut mă-sa când i-a dat viață fă-l să-i fie atât de mult rușine de goliciunea lui, încât să-i fie greață când se vede în oglindă. Cam așa am ajuns noi astăzi...

Aruncă-i apoi niște țoale ieftene, dar să fie noi și frumos vopsite, și fă-l să se simtă bine în ele. Din acel moment va fi al tău cu totul, te va urma ca un cățeluș docil, nu trebuie decât să-ți mai aduci aminte și din când în când să-i mai arunci și lui câte un os de la masa ta bogată, ca să se simtă și el bine.

Primele straie de care trebuie să ai grijă să le terfelești și să le dai jos de pe el sunt valorile naționale, pe care fiecare popor și le-a creat în timp. E adevărat că acestea sunt bine croite și prinse pe trup de sute sau chiar de mii de ani, așa că, la prima vedere, nu par atât de ușor de distrus. Dar nu fi prost să te chinui s-o faci pe dinafară că n-o să reușești niciodată singur asta. Fă-l să se convingă singur că sunt lipsite de valoare, iar, odată ce ai strecurat veninul în el, continuă să torni până îl faci să-i fie scârbă că poartă acele straie, că are numele de român. Mai fă ceva legături cu țiganii pe care i-au primit din milă și le-au oferit de muncă și ospitalitate, schimbă-le acestora numele în rromi, și astfel tabloul începe să se schimbe. Dar nu țiganii mâncau lebede pe străzile Vienei, ci rromii, adică români fugiți de la casele lor unde nu aveau ce mânca, iar odată ajunși în afară nu știu decât să fure, să înșele și să trândăvească. E drept că în timp au primit o palmă de la milioanele de români adevărați care au modernizat practic toată Europa Centrală și Apuseană după ce au scos-o din criza în care a intrat. Dar imaginea a fost deja terfelită, sunt mulți care ne asociază și azi cu rromii socotindu-ne același neam și nație, cu același trecut și eroi.  

Apoi denigrează-i trecutul, eroii și faptele de arme în care strămoșii lor și-au dat viața croindu-și un nume. Dacă au prea mulți eroi poți să furi câțiva de la ei, că de unde să ai dacă abia te-ai născut? Cu o poveste bine tâlcuită îi dai gata, mai ales că știi că românilor le plac poveștile și legendele. C-apoi ce contează doi, trei mai puțini pentru ei, chiar dacă sunt dintre cei mai mari și mai importanți eroi ai acelei nații. Ei să aibă prea mulți iar voi prea puțini? Nu puteți lăsa așa o inechitate, iar aceștia pe care veți reuși să-i furați cel puțin vor trăi mai departe în eternitate, nu vor fi terfeliți cum va trebui să faci cu ceilalți. Nu vedeți că pentru Iancu și azi bat în fiecare zi clopotele din toate bisericile catolice din lume în semn de omagiu pentru biruința de la Belgrad. Cum să lași așa un mare eroi țărănoilor de români, care își mai zic și daci?

Ce Mircea cel Bătrân, ce Petru Mușat, ce Alexandru cel Bun, ce Ștefan cel Mare, ce Iancu de Hunedoara, ce Vlad Țepeș, ce Petru Rareș, ce Constantin Brâncoveanu, ce Vasile Lupu, ce Mihai Viteazul și mulți alții ca ei, sau chiar venind în vremurile apropiate, ce Eminescu, Alecsandri, Creangă și alte mari valori a neamului nostru? Fă-i iubăreți, cruzi, perfizi, nebuni, inventează orice despre ei, că doar au fost și ei oameni și au avut păcate, cine poate ști că scornelile țesute în taină nu au fost și adevărate măcar în parte, că doar nimeni dintre noi nu a trăit odată cu ei ca să se convingă care a fost adevărul. Iar dacă blasfemiile sunt frumos meșteșugite, ornate și cu câteva perluțe care plac la popor, atunci imaginea acelui erou e terfelită gata și chiar să vrea ai lui nu o vor mai putea curăța, pentru că vor rămâne tot mai puțini cei care cunosc adevărul și tot mai mulți cei care au intrat în jocul lor murdar .

Căci cine ar mai crede azi că Ștefan cel Mare nu a fost un mare iubăreț, chiar dacă nu vin cu dovezi în spate, ci doar cu vorbe aruncate în vânt? Dar cum asta nu a fost de ajuns, i-au lovit și onestitatea, punându-i în cârcă asediul Chiliei din 1462 ca lipsă de recunoștință față de vărul său Vlad Țepeș. Dar nici pe acesta nu l-au iertat. Încă de când trăia i-au pus în cârcă crime și care nu erau a lui, ca să nu mai vorbim de faptul că am asistat nepăsători când unii i-au creat chip de demon, de vampir, ducând până unde nu se putea crede distrugerea imaginii unui mare erou. I-am lăsat s-o facă, iar unii ne-am distrat sau chiar le-am dat dreptate, că pentru proști totuna este însemnul măreț al dragonului balaur sub faldurile căruia a slujit Vlad Drago cu acela al vampirului care suge sângele oamenilor. Și iată cum am mai pierdut un erou.

De Petru Rareș se vorbește prea puțin, căci ar trebui să se pomenească de acțiunile sale prin care a fost la un pas să aducă laolaltă cele trei țări române surori. Unora le stă în gât Voronețul, poate dacă acesta nu ar exista nu ar mai rămâne nimic nici din Petru Rareș și atunci îl dau gata și pe acest mare erou.

Din Alexandru Lăpușneanu, nepotul lui Ștefan ce Mare, au făcut un om crud și ucigaș de boieri, când în realitate în prima parte a domniei acesta s-a înțeles bine cu toată lumea, ba chiar se pregătea de o alianță antiotomană. După ce abia a scăpat cu viață și a fugit departe de țară având o pribegie grea, care i-a afectat grav sănătatea, nu era firesc ca odată întors pe scaunul țării să-i pedepsească pe trădători? La fel au făcut și înaintașii săi, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și alții. Trădătorii de neam merită să plătească la fel și azi, dar cine s-o facă dacă tot ei sunt și în Divan?

Pe Mihai Viteazul, dacă nu au ce să-i impute, îl socotesc un aventurier, că de, omul nu putea să aibă la vremea aceea idealuri de libertate și unitate națională.

Acestea sunt doar câteva exemple, seria lor continuă până în zilele noastre, fiecare nouă personalitate a neamului nostru care se ridică, cu faptele și realizările lor mărețe, este dusă în laboratoarele de terfelit eroi unde lucrează specialiști de seamă, oameni pricepuți în arta prefăcătoriei, să facă din alb negru și din noapte zi, după cum bine spunea Eminescu.

Iar rezultatul este evident. În loc să ne mândrim cu istoria noastră națională, în loc să ne mândrim cu trecutul nostru, cu eroii noștri legendari și nenumăratele momente mărețe din istoria neamului nostru, ne privim de parcă nu am avea părinți și ne întrebăm singuri ai cui suntem și de unde venim. Iar atâta vreme cât nu mai avem trecut, nu putem nici visa să avem viitor. Până acolo va trebui să mergem cu umilința încât va trebui să cerșim milă de la alții, să batem din poartă în poartă și să rugăm să fim primiți fie în spațiul Schengen, fie în Uniunea Europeană, iar cum pe ușa din față ni se pun piedici, vom ajunge să cerșim să facem parte din Ungaria, Polonia sau altă nație aleasă, în fața cărora ne tot plecăm capul, cu toate că ei au venit aici cam de o mie de ani pe când noi suntem de la începuturile lumii, de la Gog și Magog cum au scris Sfinți Părinți din vechime. C-apoi nu e greu să învățăm și limba maghiară, după ce am tot învățat atâtea limbi, că la învățat, pe român nu-l întrece nimeni, nu degeaba se spune că românul este bun la toate. Dar mai mult la străini și mai puțin la el acasă. Că doar străinii știu să plătească bine. Săracii de ei ar plăti oricât numai să cumpere puțină identitate românească.

Peninsula Iberică, Marea Britanie, Țările Scandinave sunt pline de legende cu Dromichete, Decebal și Burebista. Zamolxis și Marele Lup Alb sunt ca la ei acasă, la fel și Marele Preot Deceneu. Numai la noi a ajuns a fi o rușine să deschizi gura și să vorbești de strămoșii noștri daci. La atâta umilință am ajuns, încât îi lăsăm pe alții să spună ce vor despre noi și trecutul nostru și mai ales despre dacii din vechime, despre Zamolxis și legile lui care ne-au adus mântuirea înaintea lui Iisus. Uităm că și azi suntem supuși legilor sale, că atât de mult s-a înrădăcinat zamolxianismul în ADN-ul poporului român că a devenit tot una cu ființa sa și nimeni și niciodată nu va putea desprinde termenul de român de simbolurile dacice vechi. Cu voia sau fără voia noastră, că ne este rușine deși ar trebui să ne mândrim, zamolxianismul este adânc înrădăcinat în noi încât nu se va desprinde nici după moarte. Ba și atunci petrecem și facem praznice cum făceau dacii înainte, iar moartea deseori o luăm în râs la fel ca ei, căci unic este în lume Cimitirul nostru de la Săpânța, lucrare vie a urmașilor lui Zamolxis.

Trezește-te, popor român, și nu-ți mai cerne singur cenușă pe straie. Păstrează-le curate, cum le-ai primit de la străbuni, ca să le dai la fel și mai departe.

Andrei Breabăn