Aduceri aminte: Asasinatul de la Reuseni (Partea a III-a)

Tânărul Ștefan, care abia trecuse de 15 ani, ieșise din conac de vreo două ceasuri ca să-l probeze pe Albu, cum i-a pus numele calului primit în dar de la cuscra cea mică. Acum era ascuns după un stejar aflat dincolo de pârâu, de unde privea cutremurat la ce se întâmplă. E greu de presupus ce s-a petrecut în sufletul băiatului când a văzut cum oștenii aduși de acel Petru la Reuseni i-au tăiat fără milă capul tatălui său, ca apoi să-l vadă rostogolindu-se ca un bolovan la vale, iar sângele să curgă gâlgâind din gâtlej. A fost o amintire care i s-a întipărit pe veci în minte, pe care viitorul Voievod al Moldovei o va lua cu el și o va purta în cămările secrete ale inimii până ce moartea îl va despărți de această lume. Așa se explică faptul că a tot amânat până înainte de a-și da sfârșitul să ridice o biserică pe acel loc care îi trezea atâtea amintiri cumplite. Biserica de la Reuseni avea s-o gătească abia feciorul său Bogdan cel Orb după cum i-au spus unii, ea având nu întâmplător hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, iar pe piatra de la intrare a fost scrisă pisania:

„În anul 7011 septembrie 8, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Țării Moldovei, a binevoit și a zidit acest hram în numele Tăierii cinstitului cap al cinstitului și slăvitului prooroc înainte mergător și botezător Ioan, în acest loc unde a fost tăiat capul tatălui său Bogdan Voievod. Și pe Ștefan Voievod l-a ajuns moartea, veșnica lui pomenire, iar fiul său Bogdan Voievod a continuat cele începute de tatăl său și a terminat biserica în anul 7012, în luna septembrie 18”.

Potrivit legendelor populare, după ce a asistat la această monstruoasă crimă, băiatul a urcat pe Albu și s-a strecurat cu el prin ascunzișul pădurii până a ajuns la capătul ce da spre Mânăstioara. Simțind că se apropie niște urmăritori, descalecă și face semn calului să se îndepărteze, iar el se ascunde într-un stejar gros și uitat de vreme, în scorbura căruia nu l-au văzut dușmanii. Venind pe tron Ștefan va pune să se facă din acel stejar o biserică de lemn în Mânăstioara, biserică ce dăinuie și în zilele noastre, chiar dacă în timp cea mai mare parte din lemn a fost înlocuită.

După o altă legendă, după ce a coborât de pe cal, Ștefan s-a ascuns într-un car cu fân. Dând de el, altă echipă de hânsari aduși de Petru de la Hotin au luat furca și au înfipt-o să se convingă că băiatul nu este acolo. Se spune că prințul a fost lovit în șold, dar și-a păstrat cumpătul și nu a țipat de durere cum ar fi făcut orice alt copil în locul lui. Abia după plecarea călăreților, gospodarul care își ducea dis-de-dimineață fânul acasă a observat curgând din car sânge. L-a dus pe voievod acasă la el și l-a doftoricit, ca apoi să-l ajute să se strecoare printre oștenii ucigașului de frate și să ajungă la mama lui, la Borzești. De aici, împreună cu toată familia Ștefan va trece munții și va merge la Iancu de Hunedoara, care se va ocupa de el și va aștepta momentul potrivit să-l aducă din nou pe tronul Moldovei.

Planul Huniadului îl va duce până la capăt vărul lui Ștefan, Vlad Țepeș, după ce Iancu a murit de ciumă în tabăra de la Zemun, unde marele erou al creștinătății își va da sfârșitul în ziua de 11 august 1456, după marea biruință de la Belgrad. A fost înmormântat alături de fratele său Ioan la Catedrala catolică Sf. Mihail din Alba Iulia, iar pe piatra de mormânt s-a scris: „s-a stins lumina lumii”. Papa Calixt al III-lea l-a numit „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”, poruncind ca în memoria acestui mare om și a victoriei sale asupra păgânilor, în toate bisericile catolice din lume să fie trase clopotele în fiecare zi, la amiază. Acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre împreună cu memoria marelui luptător pentru libertate, care nu și-a găsit liniștea nici în mormânt. Îi va preda Voievodului Moldovei crezul căruia și-a consacrat toată viața, urmărindu-i pașii și fiind cu sufletul veșnic viu alături de el în marile bătălii pe care Ștefan le-a dat pentru apărarea creștinătății și a pământului sfânt al țării sale.

Cât despre Bogdan Vodă, acesta și-a dat viața în zorii zilei de 16 octombrie, iar din unele date aduse de popor până în zilele noastre, după plecarea lui Petru și a ortacilor lui, trupul voievodul a fost luat de niște boieri credincioși care l-ar fi înmormântat la biserica din Secuieni, un sat care se afla cam la 10 km de Reuseni. Dovadă este și o lespede de piatră pusă de feciorul său când a venit pe tron, pe care este scris în slavona veche:„Acesta este mormântul robului lui Dumnezeu, Bogdan voievod tatăl...lui Ștefan voievod...octombrie 15”.

Piatra s-a găsit cu ocazia unor săpături făcute pe locul unde se află temelia bisericii care s-a năruit în timp odată cu satul Secuieni, din care a mai rămas doar sumbra amintire a crimei cumplite care s-a petrecut la conacul boieresc din Reuseni.

Se mai presupune că în 1465, după ce a murit și doamna Oltea, care s-a călugărit sub numele de Maria, Ștefan a strămutat osemintele tatălui său de la Secuieni la Pobrota Veche, să fie alături de rămășițele pământești ale mamei sale, pentru ca astfel părinții săi să se reîntâlnească în veșnicie când îngerii Domnului vor trâmbița sfârșitul lumii și marea Înviere de Apoi, temă iconografică întâlnită la toate mănăstirile pictate pe exterior, prima din ele fiind Pătrăuții, construită de Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Petru a uitat de angajamentul făcut lui Alexandrel și a luat tronul pentru sine, alăturând numelui de mirean și pe acela avut în mănăstire. În februarie 1452 majoritatea boierilor se răzvrătesc și îl aduc pe Alexandrel Vodă. Dar nici acesta nu va rezista mult din cauza vieții dezmățate pe care o ducea și a abuzului de vin. În cele din urmă, bietul Alexandrel va sfârși din viață la numai 17 ani, în ziua de 26.08.1455 fiind otrăvit la Cetatea Albă unde s-a refugiat. Se pare că în spatele noii crime fratricide s-a aflat tot Petru Aron, cel care și-a ucis fără milă fratele la Reuseni, în zorii zilei de 16 brumărel din Anul Domnului 6959 (1451).

În afara cruzimii ieșite din comun cu care a fost săvârșit, asasinatul de la Reuseni, prin forța lăuntrică cu care l-a motivat pe Ștefan în acele momente cumplite când a privit cu ochii săi calzi și limpezi cum a fost retezat capul tatălui său, avea să-i deschidă tânărului voievod o nouă Poartă a Destinului său, care avea să-l urce pe treptele cerești ale nemuririi. Din acel moment Ștefan nu va mai fi copil. Din acel moment el s-a maturizat, pășind peste Carpați, dar și către Cer însoțit nu numai de mama și de unchiul Vlaicul, dar și de Arhanghelul Mihail, trimis anume pentru a-l păzi și a-i povățui pașii spre a deveni apărătorul neamului său și a creștinătății, ceea ce noi azi numim cu respect și cu adâncă evlavie, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Andrei Breabăn