Centenarul Marii Uniri − între bucurie şi tristeţe

Orice popor îşi merită drumul în mersul istoriei. Ca român, am o mulţime de motive să fiu mândru că fac parte dintr-un popor demn. Rădăcini nevăzute mi-au hrănit dragostea de pământul natal. Este un miracol al dăinuirii pe meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. Aparţin cu toată fiinţa acelor oameni dârzi care au preferat să piară, decât să-şi plece fruntea în faţa lăcomiei şi nedreptăţii.

Burebista, Decebal, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor Vladimirescu sunt icoane la care mă închin ca la Iisus Hristos, dat fiind că fără sacrificiul lor nu am fi răzbătut până astăzi. Alături de ei, s-au jertfit cu truda şi sângele lor acele mulţimi nenumărate de români care au căzut secerate ca spicele de grâu pe pământul-mamă. De multe ori am fost învinşi în bătălii de mulţimea duşmanilor sau de trădarea unora dintre fraţii noştri, dar ne-am ridicat din propria cenuşă cu răbdarea de a trece peste timp, păstrându-ne credinţa creştinească, vorba moştenită din moşi-strămoşi, obiceiurile legate de truda gliei sau de momentele de bucurie ori întristare. Am vieţuit cu tenacitate, crezând în cinste şi omenie, primindu-ne prietenii cu braţele deschise, iar pe duşmani, cu arma în mână.

Nu suntem singurul popor din lume care a trăit divizat în mai multe state, un timp independente sau, mai târziu, dependente de marile puteri din jurul nostru. Bătrânul Herodot, „părintele istoriei” spune că tracii, strămoşii noştri, dacă ar fi fost uniţi, nimeni nu le-ar fi stat în cale, dar tot el afirmă că un asemenea lucru este imposibil, această parte de adevăr istoric fiindu-ne ascunsă, în timpul regimului comunist.

O rivalitate ancestrală, cadrul geopolitic şi atacurile vecinilor au contribuit din plin la fărâmiţarea teritoriilor româneşti. Conştiinţa de neam a rămas vie în sufletul românilor, dacă am face trimitere la cronicarul moldovean Grigore Ureche care menţionează că muntenii, ardelenii şi moldovenii sunt de un neam şi „de la Rîm se trag”.

Reprezentanţii Școlii Ardelene şi generaţia paşoptistă au continuat şi accentuat ideea unităţii naţionale româneşti.

Unirea Principatelor Române de la 1859, sub domnia lui Alexandru  Ioan Cuza, s-a înfăptuit prin strădania întregului popor, prin elitele sale care au militat pe plan intern şi mai ales extern, într-un context european favorabil. Dihonia românească a dus la alungarea lui Cuza, dar principele care a devenit mai târziu rege, Carol I de Hohenholern Sigmaringen, preia cu diplomaţie interesele României, continuând procesul de modernizare, obţine independenţa României şi unifică Dobrogea.

În condiţiile declanşării Primului Război Mondial, regele Ferdinand I, numit, pe bună dreptate „cel loial” sau „întregitorul”, susţinut de frumoasa şi apriga lui soţie, regina Maria, supranumită „mama răniţilor”, dă dovadă de fermitate în apărarea intereselor româneşti. Clasa politică de atunci, cu toate limitele ei, a manifestat unitate atunci când a fost vorba de întregirea neamului românesc. Dăm exemplul a două personalităţi din partide diferite, liberalul I.I.C.Brătianu care, cu tact şi măsură, a acţionat pentru înfăptuirea idealului multisecular, şi conservatorul Alexandru Marghiloman, cel care a fost blamat pe nedrept de-a lungul timpului, dar care a contribuit din plin la unificarea Basarabiei. De fapt, între cei doi a existat o cooperare care impune respectul posterităţii şi care ar putea servi ca exemplu şi astăzi.

Anul 1918 reprezintă anul de graţie pentru români, anul în care a luat fiinţă „România Mare” sau „România dodoloaţă”, cum exclamă un pui de ardelean, conform amintirii lui Lucian Blaga, înregistrate în  „Hronicul şi cântecul vârstelor”. Unificarea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei are la bază jertfa de sânge şi trudă a tuturor românilor în timp şi, mai ales, sacrificiul extraordinar făcut în timpul marii conflagraţii mondiale.

Mulţi spun că în acel an 1918 „Dumnezeu a fost român”. Noi credem că Dumnezeu a răsplătit pe bună dreptate jertfa românească pe altarul credinţei în civilizaţie.

România Mare „aşezată în calea răutăţilor” şi condusă cu nechibzuinţă va pierde, după Al Doilea Război Mondial, Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţei şi Cadrilaterul. Tăvălugul comunist rusesc a distrus o bună parte din marile valori culturale şi spirituale româneşti, martirizând marile personalităţi care au înfăptuit actul Marii Uniri.

În 1989, nu a fost o revoluţie, ci o schimbare de macaz, prin care comuniştii cu aşa-zisă faţă umană, în frunte cu Ion Iliescu, l-au înlăturat pe Ceauşescu, ucigându-l în zi sfântă de Crăciun, fără o sentinţă cinstită, ca pe un câine.

Ulterior, au fost distruse „marile realizări” comuniste, aşa cum fusese distrus după 1945 până în 1989 tot ceea ce realizase regimul burghezo-moşieresc. Nu s-a ţinut cont de faptul că cei care le-au realizat erau români, mai rău, întreaga clasă politică post decembristă a vândut ţara străinilor pentru interesele ei mizerabile.

Expediţia minerilor la Bucureşti din vara anului 1991 şi represiunea recentă, din 10 august a.c., a protestatarilor care s-au alăturat diasporei demonstrează pe viu neruşinarea şi lăcomia de nedescris a unor specimene din clasa politică puse numai pe căpătuială.

Pentru românii adevăraţi, oriunde ar fi ei, Centenarul Marii Uniri este un prilej de bucurie şi mândrie, de demnitate recunoscută în istoria popoarelor.

 Chemăm, pe această cale, la o nouă unitate „în cuget şi simţiri” întreg poporul român şi, mai ales, pe tinerii patriei în care avem încredere că vor salva neamul.

Am ajuns la coada Uniunii Europene şi cu tendinţa instaurării unui regim dictatorial a unor politicieni lipsiţi de scrupule.

Suntem convinşi că, prin implicarea tuturor românilor de bună credinţă, prin unitatea lor în acţiune, poate fi înlăturată această pecingine pe care nu o merităm şi care ne întristează, umbrindu-ne bucuria centenarului Marii Uniri.

Constantin Bulboacă