162 de ani de la dezrobirea rromilor din Principatele Române. Partea a II-a

Dacă în cel mai vechi document istoric referitor la primul grup de rromi aflat pe teritoriul ţării noastre sunt menţionate doar 40 de familii sau sălaşe, cum este termenul istoric, în mai bine de cinci secole numărul acestora a crescut exponenţial atât în scripte, cât şi în viaţa de zi cu zi, însă viaţa lor de zi cu zi devenise tot mai grea. În catagrafiile din 1850 numărul total al robilor din Principatele Române se ridica la puţin peste 250.000 de suflete. În funcţie de cine era proprietarul lor existau trei categorii de robi: robii statului, care erau proprietatea domnului, cei care plăteau impozit către stat, mai existau robii mănăstireşti aflaţi în proprietatea mănăstirilor sau a altor aşezăminte bisericeşti şi o a treia categorie, a celor aflaţi în proprietatea boierilor, numişi şi robii boiereşti.

Statutul lor era de oameni aserviţi, ei erau la totala discreţie a stăpânilor şi viaţa lor era în funcţie de personalitatea, de credinţa, de obiceiurile stăpânului. Robii erau şi ei lipsiţi de libertate, dar aveau câteva caracteristici care îi deosebeau de ceilalţi oameni neliberi. Stăpânii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra robului. Mai târziu s-a interzis dreptul de moarte asupra rromilor avuţi în proprietate, mai ales asupra rromilor boiereşti. Ca indivizi,  rromii şi bunurile lor erau proprietate absolută a stăpânului lor. Nu se puteau căsători decât cu avizul stăpânului, se puteau despărţi copii de părinţi după bunul plac al stăpânului pentru căsătorie. Dacă stăpânii aveau pofte, orice femeie căsătorită sau fată le aparţinea, nimeni nu li se putea opune.

 Relaţiile în interiorul familiilor boiereşti cu rromii au fost uneori destul de ciudate pentru că noi cunoaştem şi avem elemente antropologice certe de mari boieri care aveau toate semnele exterioare ale apartenenţei la etnia rromă, deci au existat chiar şi legături de altă natură care au dus scoborâtor în familiile boiereşti care aveau picătura neagră, cum spun brazilienii.

Apar însă şi licitaţiile într-o epocă în care ideea de proprietate în sens deplin, în sens modern, occidental, prinde teren la noi, boierii se simt îndreptăţiţi să-şi vândă şi să-şi cumpere robii ca orice altă marfă şi atunci apar la noi licitaţiile care se înregistrau la Tribunal. Când au apărut ziarele se anunţau în ziare şi într-o anumită perioadă existau şi vânzări în spaţii publice, licitaţii cu public.

Vânzarea s-a făcut multă vreme printr-o relaţie directă între vânzător şi cumpărător, între doi boieri, pentru că boierii îşi vindeau între ei robii, foarte rar o mănăstire vindea robi unui boier.

În secolele XVI-XVII-XVIII  eram singura ţară din Europa care mai avea o categorie de oameni cu eticheta aceasta, de sclav sau de rob. Sigur că mentalitatea noastră de astăzi refuză categoric această instituţie care este împotriva tuturor învăţămintelor pe care le avem şi pe plan religios şi pe plan ştiinţific. Antropologia demonstrează egalitatea biologică şi a capacităţilor mentale a tuturor etniilor şi deci a proclama o etnie ca fiind inferioară inferioară fără acces la toate drepturile, este monstruos.

La un moment dat statul, care era principalul deţinător al averilor, al profitului produs de mănăstiri a şi interzis mănăstirilor să-şi mai vândă robii, pentru că robii aduceau profit mănăstirilor, mănăstirea îi taxa pe aceştia şi statul indirect beneficia de venitul adus mănăstirilor de robii mănăstireşti. Deci multă vreme vânzarea se făcea printr-o relaţie directă, era o problemă de familie rezolvată în casa boierilor.

Femeia luată de la bărbat, fata luată de la părinţi, copiii răzleţiţi unii de alţii pentru a fi vânduţi pe vite erau acte ce nici umanitatea şi nici legea civilă nu mai puteau suporta! Saloanele Parisului vuiau, de aceea, povăţuiţi de spiritul secolului, un număr de boieri bătrâni şi tineri au hotărât să spele obrazul patriei lor de ruşinea sclaviei. Înainte ca chestiunea  dezrobirii ţiganilor să fi intrat în consiliile şi în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, parte din boierime începuse să-şi spele păcatele căci îşi dezrobeau, sau cum spun documentele vremii, îşi iertau robii. Întrebuinţăm cuvântul iertare căci pe acesta îl găsim în toate actele de dezrobire, însă reforma mergea greu, căci ea jignea prea multe interese pentru a se putea opera cu înlesnire.

În linii mari trebuie să acceptăm că o bună parte dintre aceste reforme au fost într-un fel şi rezultatul unor presiuni pe care tânărul stat român le primea din afară, mă refer la dezrobirea rromilor sau ţiganilor, mă refer ulterior la problema cetăţeniei pentru evrei. Nouă, tuturor, acest model european ne-a fost favorabil.

Prof. Dimitriu Lucian, Inspector şcolar pentru problemele educaţionale ale rromilor I.Ș.J. Suceava