Am asistat zilele trecute la festivitatea consacrată lansării Anului Ştefan cel Mare şi Sfânt de la Chişinău, iniţiat de preşedintele putinist Dodon, care mi-a adus aminte de tot felul de serbări ale unor regimuri de tristă amintire. Priveam masa de participanţi, inclusiv de pe scenă şi mă întrebam ce gândesc ei, desigur unii aduşi acolo de interese de partid şi meschine, alţii din obligaţii, dar mulţi gândind liber. Un moment urât, ce va rămâne cu siguranţă negativ în istoria naţiunii române, ca politizare la maxim a icoanei sfinte a lui Ştefan cel Mare, care el însuşi se declara şi simţea român, mândru de originea romană a poporului nostru. În alocuţiunea de deschidere citită în splendida „limbă moldovinească” dodon amintea de steagul Moldovei donat la celebra mănăstire Zograful (Zografou) de la nu mai puţin celebrul munte sfânt Athos, dar nu a menţionat că în documentul celebru datat la 10 mai 1466, referitor la refacerea mănăstirii pe banii ţării, Marele Român (declarat cu ceva vreme în urmă în ţară, prin concurs public de televiziune, - „Cel mai mare român”) se intitula „domn a toată ţara Moldovlahiei” (Ţării Româneşti a Moldovei). Tot aşa se intitula şi în celebrul Tetraevanghel de la Humor (1473), unde apare îngenunchiat în faţa Divinităţii. Un spectacol de debut şi tot ce va urma în acest an, o penibilitate istorică datorată disperării cauzate de trezirea populaţiei la ADEVĂR. Să lupţi contra ADEVĂRULUI, a PROGRESULUI, a ISTORIEI....căutaţi în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ce înseamnă... Desigur, în mesaj nu i-a scăpat „prietenia” cu Rusia, ţară pe care Ştefan cel Mare a ajuns să o urască efectiv după uciderea la Moscova a fiicei sale Elena şi a fiului ei şi care imperiu, ulterior, i-a cotropit jumătate din ţară şi i-a ucis fii. În fapt, Ştefan căuta aliaţi contra turcilor oriunde, inclusiv la Aspahan, în vechia Persie.
Am văzut şi interviul său la TVN (Acces Direct) din 1 februarie. Un alt lung şir de falsificări. Unele vehiculate de regimul cotropitor imperial sovietic. Conform lui dodon, în 1918 România „a stat cu mitralierele” impunând unirea Sfatului Ţării. Cum poate un preşedinte, şi încă cu pretenţii, să ignore ADEVĂRUL, când atunci s-au exprimat democratic - pe lângă majoritate - câteva voturi contra şi un număr mai mare de abţineri? De parcă basarabenii şi românii trebuiau să aştepte liniştiţi trupele lui Lenin să ocupe ţara spre integrare cu forţa în imperiul bolşevic. Vezi cazul Ucrainei ca stat de câteva luni, distrus cu sânge rece de „fratele mai mare”. Mă rog, dodon, dumneavoastră basarabenii îl cunoaşteţi mai bine...
Dar să revenim la lucruri frumoase. După unele opinii, mama lui Ştefan, Maria Oltea, se trăgea din ţara soră de la sud de Carpaţi. De la ea poate Ştefan, din Oltenia, a moştenit spiritul său mai aprig, noi, românii moldoveni, fiind în general mai molcomi. Fratele mamei, pârcălabul de Hotin Vlaicu, poziţie deosebit de importantă, purta un nume tipic muntean.
Tatăl său, Bogdan al II-lea, a avut o relaţie deosebită cu voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. La 11 februarie 1450 primul îi scria ca unui „părinte”, concluzionând că ”ţara domniei mele şi cu ţara domniei tale să fie una”.
O poveste deosebit de frumoasă este cea a frăţiei lui Ştefan cu Vlad Ţepeş (1456-1462; 1476). La data asasinării tatălui său, Bogdan al II-lea, la 15 oct. 1451, se pare că Vlad era la curtea domnească de la Suceava. Poate chiar împreună, după tragicul eveniment, vor fugi în Transilvania la curtea lui Iancu de Hunedoara, unde Vlad este atestat documentar în feb. 1452. Peste patru ani Iancu îl ajută să devină domn la Bucureşti, iar anul viitor munteanul îl ajută pe Ştefan cu oaste. În primăvara lui 1457 Ştefan pleacă din Bucureşti „cu putere mică, cu munteni”, la care se vor adăuga ostaşi din „ţările de jos” (zonele sudice ale Moldovei). Ulterior, după ce pierdu domnia, în timpul campaniei otomane din Moldova anului 1476, după lupta de la Războieni, Ţepeş împreună cu comitele ardelean Ştefan Bathory cu 30.000 de soldaţi erau pregătiţi la hotar să treacă munţii în salvarea Moldovei.
Peste ani, în urma uneltirilor nobilimii săseşti şi a întemniţării lui Ţepeş de către regele maghiar Matei Corvin, Ştefan cel Mare va cere în scris regelui eliberarea lui Vlad şi reînscăunarea sa la Bucureşti, în cealaltă Valahie („de l’altra Valachia” !!!). Într-adevăr, chiar şi atunci, moldovenii se simţeau români, foarte multe sate de la est de Carpaţi, cum ne spune şi tradiţia istorică consemnată de Grigore Ureche, fiind fondate de ardelenii descălecători cu mai bine de un veac în urmă şi chiar înainte. Într-o scrisoare a lui Ştefan, adresată veneţienilor, Ţepeş era numit nepot al „marelui Mircea voievod” (Mircea cel Bătrân, contemporanul şi aliatul lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan).
Noua înscăunare a lui Ţepeş se va datora în 1476 intervenţiei lui Bathory (cu 25.000 de ostaşi) şi lui Ştefan (15.000 călăreţi), lupta cu oastea lui Laiotă Basarab desfăşurându-se în zona Târgovişte, însă înainte de joncţiunea ardelenilor cu moldovenii, ultimii contribuind însă la capitularea Bucureştiului apărat de fidelii lui Basarab. După mărturia scrisă a lui Giustiniano Cavitello, reinvestirea lui Vlad s-a desfăşurat „cum grande honore”, la ea participând şi Ştefan cel Mare, veneţian (nu exista popor veneţian, sau moldovenesc deci !) care a mai relatat că „atunci au vrut supuşii ca amândoi domnii să-şi jure împreună dragoste şi unire” („et hanno voluto li populi che tuti duy li vayvodi zurano insieme amore et confederatione”). Revenind la zilele noastre şi la Centenar, sper ca toţi mai multi primari din Basarabia, chiar în martie, să adere cu declaraţii publice la ideea creării Statelor asociate România-Moldova, cu păstrarea statalităţii R. Moldova, pe care bat atâta monedă socialiştii, umblând cu tot felul de ameninţări.
Dar să revenim la adevărata istorie. În ianuarie 1477 într-o scrisoare către braşoveni, Ştefan scria despre „fratele nostru, magnificul Vlad”. Un călător polonez a relatat că a văzut la curtea domnească a Munteniei tabloul măreţului Ştefan, purtând coroana sa de aur pe cap. Din păcate vremurile erau deosebit de dure. În foarte scurt timp Laiotă, supus turcilor, şi astfel ajutat, revine suprimându-l pe Ţepeş. În schimb în acel an înflori dragostea dintre Ştefan şi fiica domnitorului muntean Radu cel Frumos. Maria Voichiţa, ca fată semănând cu tata, era probabil deosebit de frumoasă, iar fiul lor – simbol al viitoarei uniri de la 1859 – Bogdan al III-lea, îi va succeda la domnie.
În fine, Ştefan era conştient de măreţia personalităţii sale (deja în 1514 apărea apelativul de „cel Mare”, sub pana baronului Herberstein), dar nu ştia că vor veni vremuri blestemate când jumătate din ţara sa va fi cotropită de imperiul răului de la răsărit şi că memoria sa va fi speculată în aşa hal politic în perspectiva reocupării imperiale a Basarabiei, căci altfel ar fi lăsat poruncă scrisă ca unii – ştiţi Domniile Voastre cine – să fie traşi în ţeapă. Nu-i nimic, o să fie traşi de istorie, căci am mai zis-o: „Dacă Dumnezeu iartă, istoria nu iartă niciodată!”
Ştefan cel Mare şi Sfânt, ... Petru Rareş, ...Dimitrie Cantemir, ...Alexandru Ioan Cuza, ...Carol I, ...Ferdinand, ...Mihai Eminescu, ...Ion Creangă, ...Vasile Alecsandri, ...Alecsei Mateevici, ...Nicolae Iorga, ...Grigore Vieru, ...Doina şi Ion Aldea Teodorovici, ...Ion Ungureanu, ...Mihai I al României, un lung şir, imens, de academicieni şi mulţi, mulţi, mulţi alţii...
Pentru conformitate, Prof. Mugur Andronic
Preşedintele Societăţii Culturale „Ştefan cel Mare”- Suceava