Când spui Bucovina, spui Ţara de Sus a Moldovei, iar toate la un loc înseamnă că vrei să vezi peisajele specifice, frumoase şi caracteristice, linişte sau aer curat, mănăstirile locului. Locuri cu adevărat monumentale şi recunoscute în toată lumea, ele intrând chiar în patrimoniul cultural al umanităţii.
S-a întâmplat nu de mult. La insistenţei soţiei mele Sara cât şi a bunilor noştrii prieteni care ne însoţeau, făcându-ne şi surpriza închirerii unui jeep de circa opt persoane am vizitat instantaneu şi Bucovina. Erau cu noi şi cei doi fii ai prietenilor. Nici nu “ieşisem” bine la drum, cu toţii eram curioşi să aflăm şi să vedem: <unde-i “albastru de Voroneţ”, unde-i “mănăstirea Putna”, unde “este…asta sau unde este asta”?>. Toate întrebările cu pricina se îndreptau către mine, dat faptului că eu eram un vechi călător ale acestor melegauri.
Amintind de fii amicilor noştrii care dacă la început stăteau şi păreau “nevinovaţi”, probabil contemplau, cu timpul parcă pupilele ochilor lor începeau să realizeze şi să reacţioneze. Nu perceptau probabil unde se găseau. Vorbind o “românească” a copiilor născuţi departe de ţara sau veniţi pe la vârste fragede într-o ţară străină, repet, probabil nu realizau unde se găsesc.
Ca un corolar la această plimbare inopinată pe aceste frumoase meleaguri, mi-a atras atenţia întrebarea unuia dintre fii in ebraică: “Mamă, cum spunem pe româneşte acolo “SUS”, împărăţia cerului unde oamenii sunt fericiţi?. La care şi mama nesăturându-se a privi priveliştele încântătoare, răspunde parcă cu jumătate de glas…“RAI”. Probabil plimbaţi prin peisaje, reliefuri ce aduceau cu aşa zisele locuri, să zicem “elveţene”, tot el îşi întreabă părinţii pe o românească c-am “stâlcită”:“atunci dece colindaţi prin alte părţi, când aveţi aici o adevărată…Elveţie”?.Ca să nu se lese mai prejos, celălalt fiu pune capăt discuţiei, complectând “Asa este omul nostru şi noi românii nu facem excepţie!”, iar eu amintesc că UNESCO printre alte distincţii, a acordat acestui ţinut al României, cu locuri cu adevărat monumentale şi recunoscute în lumea întreagă şi intrate asa cum am mai spus-o în patrimoniul cultural al umanităţii: “Mărul de Aur” ( “Pomme d*Or”)…
Trecând de Gura Humorului, supranumit şi oraşul “tuturor neamurilor”, orasul in sine constituind un adevărat “mozaic etnic”. Trăiau în frăţie şi armonie alături de români, polonezi, germani, evrei, slovaci şi alţii. In treacăt am reuşit ca printre alte perle ale locului spre bucuria prietenului meu puţin evlavios, să localizăm Sinagoga Mare de pe strada Sfântul Gavriil 23 construită din elemente neoclasice în 1886.
Am fost şi pe la Cacica, supranumită şi “Mica Austrie” sau chiar “Bucovina în miniatură” dar cu toţii erau deja dornici să vedem “miraculosul” albastru de Voroneţ, acel “albastru ca cerul” realizată de pictori necunoscuţi într-o tentă albastră, unde până în ziua de azi ingridientele care stau la baza realizării acestei culori este necunoscută şi care au rezistat la toate intemperiile naturii. Dacă mai adăugăm tablourile ca: “Intrarea în Ierusalim”, “Rugăciunea de pe Muntele Măslinelor” sau portretele unor filozofi antici pictate pe peretele sudic, etc, totul rămâne din domeniul fantasticului. Supranumită şi Capela Sixtină a Orientului, Mănăstirea Voroneţ, căci despre ea este vorba, ctitorită în 1488 de către Ştefan cel Mare era destinată călugărului Daniil Sihastrul…
Frumosul joc al culorilor nu se opreşte aici, iar cei care doresc să vadă şi să se desfeţe cu aceste locuri de neuitat, îmi permit ca un fost călător şi cunoscător ale acestor meleguri să nu uite de “roşul” de Humor, “verdele” de Arbore sau chiar…”galbenul” de Moldoviţa, localizate după mănăstirile locului.
de Iosef-Ioju Haimovici