Poşta Română - familia mea

Nici nu ştiu cum să încep aceste rânduri, atât de multe idei, iluzii, vise, amintiri şi de ce nu speranţe sunt în mintea mea.

Dar de fapt ar trebui să încep prezentându-mă nu-i aşa? Mă numesc Diaconu Cristina, lucrez ca oficiantă la Oficiul Poştal C-lung Moldovenesc 1, şi fac parte din colectivul Poştei Române din anul 1998.

Toate zvonurile şi articolele apărute în presă şi la televiziune legate de situaţia în care a ajuns Poşta Română mi-au produs o mare tristeţe, iar în sufletul meu este acum frica pentru ziua de mâine.

Nu pot să-mi imaginez viaţa fără ea, cred că toţi cei care lucrează de ceva timp în această unitate simt acelaşi lucru.

Unor persoane viaţa le oferă o a doua şansă, un alt început, exact acest lucru mi-a oferit mie Poşta.

În primul rând ţin să menţionez că şi la propriu familia mea este legată de poştă, soţul meu este factor poştal de 21 de ani, dar pot să spun că doar atunci când şi eu m-am alăturat acestei „familii” am început să trăiesc cu adevărat.

La început am lucrat (10 ani) ca factor poştal, o meserie grea, istovitoare dar înconjurată de familie, colegi şi oameni pe care-i deserveam zilnic au început să apară şi realizările.

Când am intrat în acest serviciu tatăl meu (D-zeu să-l ierte) mi-a spus – că atunci când lucrezi cu oamenii dacă vrei să fie bine, oricât de multe greutăţi şi probleme aş avea să le las acasă încuiate bine, iar la serviciu să fiu mereu comunicativă, calmă, veselă.

I-am urmat întocmai sfaturile şi pot să spun să aşa am prins drag de oameni, şi ei de mine, este un sentiment atât de plăcut să te simţi iubită, apreciată, respectată de oameni.

Am fost alături de oameni la evenimente fericite (nunţi, botezuri), i-am încurajat atunci când aveau nevoie de un prieten, de un confident şi de ce nu, am fost alături de ei atunci când se despărţeau pentru totdeauna de persoane dragi.

Sunt satisfacţii atât de mari în munca noastră, încât uneori uiţi de propria persoană şi te gândeşti doar la binele celorlalţi.

Dar atunci când dăruieşti şi te gândeşti la cei din jur binele se întoarce şi la tine.

Suntem o familie modestă şi nu avem alte venituri dar poşta ne-a oferit soluţii în multe clipe din viaţa noastră.

Singurul nostru băiat, Gabriel, avea probleme grave de sănătate, o bronşită astmatiformă destul de gravă, şi numai cu ajutorul poştei am reuşit să mergem câţiva ani la mare la tratament iar acum copilul meu este un adolescent normal.

Amintiri frumoase sunt legate şi de „Marşul factorilor poştali” – competiţie la care am participat mulţi ani. Pe lângă competiţia în sine, această întâlnire a fost mereu un prilej de bucurie, o frumoasă reîntâlnire cu colegi de la alte oficii poştale, o reîntregire a unei mari şi frumoase „familii” care pentru câteva ore uită de necazuri şi greutăţi predominând doar bucuria şi voia bună.

Mulţi ani am avut parte de sprijinul ziarului Monitorul de Suceava, care ştia să recompenseze salariaţii fruntaşi la abonamente cu bani şi produse necesare într-o familie. Datorită acestor oameni minunaţi reuşeam să-i ofer un trai mai bun copilului meu şi familiei mele.

Am dat foarte puţine exemple din viaţa mea când oameni deosebiţi mi-au întins o mână de ajutor, iar toate evenimentele au fost legate de frumoasa familia a Poştei Române.

În curând se împlinesc trei ani de când lucrez la Oficiul C-lung Moldovenesc 1 ca oficiantă şi pot să spun că-mi place foarte mult ceea ce fac. Şi aici m-am făcut plăcută de foarte mulţi oameni (am „lipici”, vorba doamnei dirigintă) mă străduiesc să fac oamenii să se simtă bine, să aibă încredere în noi (Poşta Română) să-i ajut dacă ţine de persoana mea, să-i fac să zâmbească atunci când sunt trişti sau nervoşi.

Cu aceste gânduri şi exemple din viaţa mea am încercat să arăt cât de mult iubesc această meserie, cât suflet pun în tot ceea ce fac, mă duc cu drag la serviciu, suntem un colectiv unit, împărţim totul, iar cei care vin în unitatea noastră sunt serviţi cu răbdare, înţelegere, corectitudine şi profesionalism.

Eu am o singură familie, Poşta Română, care-i include şi pe cei de acasă şi nu pot să-mi imaginez viaţa fără ea, este ca şi cum anii în care am luptat să ajung aici ar fi daţi uitării şi nu pot şterge cu buretele cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

Am scris aceste rânduri cu disperare, mi-e frică să mă gândesc că s-ar putea într-o zi să mă despart de „familia mea”.

Noi suntem mici „pioni” în acest „joc”, dar vă rugăm să ţineţi cont de strigătele noastre de ajutor, de dorinţa de a ne păstra „familia” în care am „investit” atât de multă dragoste şi sentimente, pentru munca pe care o facem zi de zi.

Dacă ar fi să o iau de la început nu aş ezita nici o clipă şi tot alături de Poşta Română aş vrea să fiu şi, ţinând cont de vârsta înaintată de pensionare a femeilor, cred că ar fi valabilă expresia „până când moartea ne va despărţi”!

Vă mulţumesc pentru răbdare şi înţelegere,

Oficiant Cristina DIACONU