Nu pot rămâne indiferentă la cazul zguduitor de trist al elevului care s-a sinucis în floarea vârstei din clasa profesorului Braicu, care îi era pe deasupra şi diriginte.

Am slujit şcoala aproximativ 32 de ani. Copiii au constituit pentru mine raţiunea mea de a fi, infuzia de tinereţe, acea pastă emolientă şi parfumată ce trebuia modelată, de către noi, profesorii.

Corpului profesoral îi sunt încredinţate aceste mlădiţe pentru a fi îndrumate pe drumul firesc al creşterii lor intelectuale, fizice şi morale.

Copilul plăpând, adus de mână la şcoală, trebuie să devină peste ani un om instruit şi educat.

Profesorul este acela care ajută forţele înnăscute ale naturii umane să se deschidă ca mugurii plantelor primăvara.

Numai cine iubeşte cu adevărat copiii, numai cine ştie să se dăruiască acestei profesiuni a tuturor profesiunilor, numai acela poate fi dascăl.

Munca la catedră presupune o bună pregătire de specialitate, dar şi o deosebită pregătire pedagogică, psihologică şi metodică.

Autoritatea profesorului este împletită din exigenţă şi înţelegere.

Forţa de convingere a lui nu constă în comandament, ci în puterea de sugestie, în modul în care ştii să rezolvi şi să apropii cele mai aride probleme de mintea şi sufletul elevului.

Acestea au fost coordonatele după care m-am ghidat în munca didactică. Au trecut prin mâna mea sute şi sute de promoţii. Pentru fiecare am găsit un cuvânt bun, răbdare şi înţelegere. Azi, când mă întâlnesc cu foştii mei elevi, simt respectul şi recunoştinţa lor şi am mari satisfacţii.

În cariera mea didactică din oraşul Suceava m-am intersectat întâmplător cu activitatea de profesor a domnului I. Braicu.

Eram contrariată (uimită chiar) de duritatea comportamentului sau de autoritatea lui excesivă, de dispreţul pe care îl manifesta faţă de toţi din jur. Mă uitam uneori pe geam din clasa la care predam şi auzeam şi vedeam înjurăturile şi palmele pe care le încasau bieţii copii pe terenul de sport, când îşi dădeau normele.

Sigur, uneori este nevoie de autoritate, deoarece unii elevi te scot din sărite.

Mă gândeam atunci că nu-i rău să-i mai pondereze cineva, dar să ajungă până acolo încât să-ţi faci din asta un mod de lucru, până acolo încât să umileşti şi să răneşti adânc ţesătura fină a psihicului unui adolescent, mi se pare absolut inadmisibil.

„Profesorul” Braicu nu avea ce căuta în învăţământ. El trebuia să fie supraveghetor la închisoare, să lucreze cu deţinuţi, cu răufăcători, cu bandiţi.

Poate acolo, şi nici măcar acolo, dădeau rezultate metodele sale şi modul său de a se comporta.

Arogant, sfidător, plin de aere şi de fumuri, încrezut pentru averea dobândită prin căsătorie, el a practicat ani de zile aceste maniere şi procedee de educaţie în şcoală şi poate nu numai. Îl consider vinovat pentru sinuciderea elevului, mai ales că era şi diriginte. Un diriginte trebuie să fie ca un părinte, să-l suplinească pe acesta cu competenţă. Din experienţa de la catedră, din experienţa din viaţă sunt ferm convinsă că uneori preferi să fii lovit mai bine, decât umilit, înjosit, înjurat, batjocorit („ţăran împuţit”, „bidon turtit” etc.) şi îngenuncheat psihic.

Ţesătura fină a sufletului se deteriorează iremediabil la aceste tratamente, adânc în cele mai delicate fibre ale personalităţii tale şi foarte greu se vindecă.

Încet, încet te descurajezi, cazi în depresie, vezi totul în negru, ajungi să-ţi pui capăt zilelor, mai ales dacă nu ai un suport moral, dacă treci prin frământările specifice vârstei de adolescent sau dacă eşti, în general, sensibil.

La suflet nu poţi umbla cu bisturiul!

Aşa cred că s-a întâmplat cu elevul care s-a spânzurat.

Deci profesorul Braicu, dirigintele lui, nu este vinovat direct? Stau mărturie acuzaţiile concrete ale colegilor, mărturisirile lor, intenţiile lor de a pleca de la clasa lui. Se impune o anchetă serioasă. Eu mă mir cum de i-a mers până acum!

Sub masca unui om „educat”, „cult” – cu o bună poziţie socială, acest individ a fost şi este în realitate extrem de agresiv şi violent.

Inspectoratul trebuie să ia măsuri, să nu adoarmă, să rămână în amorţire sau să trateze cu uşurinţă şi indiferenţă.

Organele de poliţie să se sesizeze!

Părinţii să dea curs unei acţiuni în instanţă.

Dacă nu, lumea va fi a celor brutali, grosolani şi plini de sine. Vinovatul să plătească scump! Deşi nimic nu-l va aduce înapoi pe cel care a plătit cu viaţa.

Este foarte, foarte grav. Doresc să sensibilizez opinia cititorilor ziarului „Monitorul”, care a relatat faptele, dar n-a pus punctul pe „i”, sugerând că proful n-ar fi vinovat direct.

Oare aşa este? De vinovaţii morali ce spuneţi?

Cu consideraţie, un Profesor sub protecţia anonimatului de frica violenţei lui Braicu

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Violenţa psihică, aproape mai gravă decât cea fizică.

Comentarii