Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoCreşterea copiilor reprezintă cel mai deplin şi complet act închiriat societăţii – bucuria vieţii noastre.
Educaţia nu este un lucru uşor de realizat. Unii chiar sunt tentaţi să creadă că ea vine de la sine. Din fericire aceştia sunt puţini. Marea majoritate intuiesc răspunderea atât a familiei, cât şi a şcolii în procesul de formare a copiilor.
În instruirea şi educarea tinerilor rolul principal îl are munca didactică, procesul instructiv-educativ îndrumat şi condus de profesor. Corpului profesoral i-au fost încredinţate aceste mlădiţe însetate de cunoaştere pentru a le îndruma pe calea firească a creşterii lor fizice, morale şi intelectuale. Cu alte cuvinte le-a fost încredinţat viitorul ţării, reprezentat simbolic de fiecare generaţie în parte. Profesorul este chemat să participe la răspândirea cunoştinţelor, la însămânţarea lor în mintea copiilor.
Misiunea profesorului este grea. Pedagogia n-a stabilit încă dacă munca didactică este ştiinţă sau artă, strictă codificare de legi sau meşteşug artistic. Numai profesorul în mijlocul elevilor dezleagă misterul. Copilul plăpând, adus de mână la şcoală, trebuie să devină după ani, timp în care familia, educatorul, învăţătorul, profesorul au investit cunoştinţe, au făcut risipă de răbdare, înţelegere, exigenţă şi dragoste – un produs al societăţii.
Rezultatele educaţiei se strâng treptat, pe o perioadă îndelungată de timp. Cineva spunea foarte bine: „Educi ca să înveţi şi înveţi pentru a fi educat”.
Ştim cu toţii sau ar trebui să ştim că educaţia se realizează în primul rând în familie, în momente nemijlocit legate de faptele de fiecare zi, ca o influenţă permanentă latentă cu ce face prin atitudinea zilnică a părinţilor.
Parte componentă şi totodată nucleul societăţii, familia se defineşte ca o structură dinamică, un adevărat univers ce focalizează şi transmite valorile etice. În cristalizarea caracterului moral al tinerilor, familia acţionează o perioadă îndelungată de timp, adâncă în straturile interne ale personalităţii în dezvoltare. Familia formează prin regimul ei educativ simţul cumpătării în năvala dorinţelor, al hărniciei bine orientate, şi înţelegerea necesităţii de a lupta cu greutăţile şi a le învinge.
Familia îi învaţă pe copii alfabetul regulilor elementare de purtare civilizată. Nimănui nu-i este indiferent dacă fiul sau fiica au devenit doar admirabili tehnicieni, ingineri sau medici, dacă aceştia nu sunt în primul rând oameni. Părinţii trebuie să vegheze din primele momente exigenţi şi atenţi la formarea caracterului lor.
Numai dragostea şi dorinţa de a-i simţi aproape, de a-i îndestula cu tot ce credem noi că le face copilăria „fericită” nu sunt suficiente. Se întâmplă de cele mai multe ori ca părinţii să înţeleagă clar obiectivele ce trebuie atinse în educaţie, dar ei să nu găsească soluţiile necesare.
Nu există o reţetă, o metodă anume. Ei trebuie să urmărească cu grijă cum îşi îndeplinesc îndatoririle şi în familie şi la şcoală, să-i stimuleze, să fie prietenoşi, să evite răsfăţul, cât şi brutalitatea, excesul de recompensare sau pedepse, să fie deci dominaţi de simţul măsurii, de tact.
În numele sentimentului sublim al iubirii nu ne este îngăduit să fim slabi, să nu pretindem copiilor nimic, de teamă să nu le „stricăm” copilăria.
Tocmai pentru că îi iubim ca pe ochii din cap să fim obiectivi, să înlocuim dragostea oarbă cu înţelepciunea. Experienţa de viaţă suplineşte multe cunoştinţe în materie de pedagogie şi de asemeni de ţinut o permanentă legătură cu şcoala. Autoritatea este bună, dar şi ea trebuie dozată. Forţa de convingere a tatălui sau a mamei nu constă în comandament, ci în puterea de sugestie, în modul în care ştiu să devină prietenii copiilor să le explice totul.
Predominarea mijloacelor de constrângere şi admonestare şi mult mai puţin a celor de convingerea atestă o insuficientă pregătire a părinţilor pentru funcţia de educator.
Tutelarea excesivă este tot atât de nedorită, ca şi latitudinea de a face fiecare ce vrea.
Să nu mai vorbim de cazurile când unul sau altul dintre părinţi abandonează familia.
În aceste situaţii, copiii trăiesc o adevărată avitaminoză a dragostei, ce răneşte adânc ţesătura fină a sufletului lor.
Efectul avitaminozei dragostei se simte şi în familiile în care părinţii nu se înţeleg, se jignesc, sunt brutali.
Lipsa căldurii căminului sau excesul sentimental au grave repercusiuni asupra dezvoltării tinerilor.
Fiecare tânăr este o carte de vizită a familiei cu excepţia de rigoare. Pe stradă, la şcoală, la spectacole, mai ales atunci când nu te vede nimeni, în faţa propriei conştiinţe să dai dovadă că eşti educat. Din lucrurile mărunte se nasc lucrurile mari.
Să nu scuipi pe trotuar, să nu arunci hârtiile la întâmplare, să ai o ţinută vestimentară decentă, să saluţi cuviincios, să fii punctual, să nu jigneşti, să foloseşti un limbaj decent, să sari în ajutorul persoanelor accidentate, a bătrânilor… iată câteva din imperativele omului civilizat.
Nu, niciodată nu este de prisos să vorbeşti de codul scris sau nescris al manierelor.
Mereu vie şi proaspătă, neîncetată, viguroasă şi atentă educaţia este un învăţământ veşnic şi nedomolit, o şcoală fără vacanţe, fără somn, una dintre cele mai mari şcoli pe care le-a durat omenirea.
Nimic nu-ţi dăruie o mândrie mai mare şi mai frumoasă decât convingerea că n-ai trecut surd şi orb prin lunga şcoală a vieţii.
Ea râvneşte să-ţi înnobileze sufletul, să-i dea o înfăţişare armonioasă, şi te fac folositor, să-ţi dea statornicie în viaţă, ea îţi este dascăl şi prieten. Aceşti oameni nu rămân repetenţi la şcoala vieţii. A fi corect, a avea o conduită exemplară este cea mai frumoasă virtute.
Profesor gr. I, Silvia Orban
