Narcis SIRETEANU

Titlul de mai sus nu conţine nicio forţare. E vizibil că nu există în România aventură mai riscantă, care să ne cuprindă zilnic pe toţi, decât traversarea unei străzi pe trecerea de pietoni. La fel de aventuros e să sari printr-un cerc de foc, de pildă, sau să treci înot un râu plin cu crocodili.

Aici, în comportamentul şoferului faţă de pietoni, se vede foarte bine gradul nostru de prostie şi de sălbăticie. Aici se vede cât suntem de reduşi, aici se vede mai ales cât suntem de răi sufleteşte şi cât de mult ne detestăm şi ne urâm aproapele. Automobilele nu numai că nu opresc înainte de zebră, dar deseori nici măcar nu reduc viteza.

De foarte multe ori, trecătorii care nu-s cu ochii în şaişpe rămân schilodiţi pe viaţă, condamnaţi la cărucior şi la pempărs. Tot mai des, trecerea pe la zebră se lasă cu accidente mortale. Cele mai frecvente victime sunt bătrânii şi copiii. Primii, cu simţurile reduse de toceala anilor, nu mai au nici vigilenţa, nici viteza de reacţie de altădată. Iar copiii sunt prea zgubirlitici, prea cu gândul la joaca lor. Scuturaţi de agitaţia lor continuă, gândul le e doar la năzbâtii.

Detestabilă este mai ales complicitatea mută a judecătorilor, care refuză să-i bage la beci pe şoferii ucigaşi pe zebră. Prin sentinţele lor cu suspendare, ei le transmit acestora să meargă mai departe, pe drumul lor de nemernicie.

Zilele trecute, un jude de prin părţile noastre l-a eliberat pe un şofer care omorâse un copil de zece ani, pe o trecere pietonală din Suceava. L-a strâns la piept fierbinte ca pe un frate drag şi l-a lăsat să plece acasă, la gagică şi la alte accidente, care îl aşteaptă cu nerăbdare.

Încă o dată se demonstrează că în România judecătorul e cel mai bun prieten al infractorului. Sub armura lui de avantaje materiale uriaşe, acest magistrat îmbuibat nu mai vede durerea omului de rând. Nici nu cred că îl interesează.