Narcis SIRETEANU

Am fost zilele trecute cu treburi prin judeţ şi, profitând de nevoia mea tot mai accentuată de linişte şi pace sufletească, am intrat într-o mănăstire seculară, din tezaurul nostru istoric. Căci nu e Suceava ţinutul mănăstirilor?

Mă întrebaţi de ce am intrat în mănăstire şi nu într-un bar? Păi, n-oi fi eu cel mai mare pupăcios de icoane din judeţ, nu-s nici măcar un pupăcios de nivel mediu, dar nici nu-s de ăla care contestă graţia divină. Chiar dacă, vorba lui Voltaire, „îl salut zilnic pe Dumnezeu, însă el nu-mi răspunde niciodată”, mai intru în câte o biserică şi mai aprind câte o lumânare. Aleg totuşi zile şi ore în afara traficului creştinesc de vârf, ca să pot sta liniştit şi să-mi tihnească. Nu vă mint, mărturisind că ies întotdeauna deparazitat. Vanitatea, goana după bani, răutatea omenească... Toate se comprimă în spaţiul bisericii, până devin neglijabile. 

Am păşit aşadar cu sfială. Nu era o zi care să presupună un trafic creştinesc de vârf, dar nici singur nu eram în sfântul lăcaş. Undeva, mai la fereală, se rugau cu osârdie nişte creştini. Stăteau în genunchi, băteau mătănii de duduia piatra pardoselii şi îi murmurau lui Dumnezeu cerinţe clare, care îmi aminteau de nişte bilete de loto duse în biserică la sfinţit. Erau destul de vulgari, cu totul nepotriviţi cu locul. Nici nu puteau fi altfel.

Fiindcă i-am recunoscut: erau o grupă de politicieni de la PSD şi UNPR. Vedete municipale, vedete judeţene cu aspiraţii naţionale. Erau cinci, în total: trei drept-credincoşi şi două drept-credincioase. Se rugau să nu-i umfle DNA şi să le mai vină nişte ani de huzur, pe banul public... Să aibă în continuare locuri garantate în raiul ăsta de aici, de pe pământ.

Lumina revărsată de la lumânări le arunca umbrele caraghioase pe perete. Din locul din care îi observam, mi se păreau nişte purtători perfecţi de coarne şi copite.