Narcis SIRETEANU

Dar cu calul ce-am avut? Că dacă nici calul n-a mai fost prietenul credincios al omului, în ultimele milenii, nu ştiu, zău, ce animal a fost. Calul e frumos şi ascultător, iar copilul abia merge copăcel când îşi doreşte, de ziua lui, un ponei. Şi nu există artă care să nu-l fi omagiat într-un fel sau altul, prin opere nemuritoare. N-am plâns cu toţii la „El Zorab”?

Calul ne-a ajutat să ne arăm pământul şi să sfredelim roca tare din mină, pentru a extrage minereul. Calul a luptat cu noi în războaie, a cărat tunuri şi a participat la atacuri. Tot calul, înhămat corespunzător, ne-a asigurat un mijloc de locomoţie, până când trenul şi autovehiculul au fost inventate.

Ne-am suit pe el şi l-am călărit şi de plăcere, nu doar de nevoie. I-am pus şaua pe spate şi ne-am înscris la probe hipice, în concursuri care-au culminat cu Jocurile Olimpice. Când se împărţeau medalii şi premii, nici nu mai ştiam al cui era meritul principal: al călăreţului sau al calului?

Merită, oare, frumosul şi fidelul cal soarta de a fi condus la măcelărie, unde e căsăpit şi transformat în salamuri şi alte feluri de crăpelniţă? Cu siguranţă că nu. Doar această fiinţă - lipsită de milă şi de recunoştinţă - care este omul putea fi capabilă de aşa o decizie barbară şi lipsită de recunoştinţă. Căci, după toată munca lui în slujba omului, calul ar fi meritat câteva milenii de trai fericit. Să pască fără griji pe păşune şi să galopeze de plăcere, mii de ani de-acum încolo.

Dar ţi-ai găsit. Italienii bagă pe maţ carne de cal până nu mai pot, francezii nu se lasă nici ei mai prejos... Şi pentru că latini suntem, preparatele de cal au ajuns şi la noi.

Privesc, adesea, la semenii mei cum se îndoapă cu cărnuri, până cad laţi de ghiftuială. E a nu ştiu câta oară când natura umană mă dezamăgeşte crunt. Chiar ne orbeşte de tot această robie a pântecelui? Am fi în stare să-l facem şi pe Iisus salam şi cârnaţi, dacă am auzi de undeva că e fraged şi gustos.