Presa e deseori nu cu un pas înainte, cum ar trebui, ci cu un pas în urma evenimentelor. Abia în aceste zile îi este dezvăluită adevărata faţă a lui Mihai Vlasov, cel care cerea să i se spună Excelenţa Sa, considerându-se probabil ambasadorul Republicii Mafia în România.
Să ştiţi că nu glumesc asociindu-l cu Mafia, nu glumesc deloc. În urmă cu câţiva ani, când am avut ocazia să-i strâng mâna destul de neplăcută la atins, insul ăsta, care pe un teren de fotbal ar fi confundat cu mingea, purta... „ghetre”. Faimoasele încălţări interbelice cu care se răsfăţau mafioţii americani.
Vlasov era un maestru al combinaţiilor. Făcea şi desfăcea. A trimis-o pe favorita sa Magda Ţepoi la Bruxelles, într-o funcţie oficială, deşi aia era condamnată la puşcărie cu suspendare, pentru că s-a uns cu fonduri europene.
Basarabean de origine, Vlasov e trecut de şapte decenii de viaţă. Pe faţa lui, nu se citeşte o urmă de inteligenţă. Dar ce femei înfipte în el, ce limuzine, ce desfrâuri... Şi, normal, certitudinea că nimic rău nu i se putea întâmpla.
Jocurile de noroc au fost încadrate în rândul bolilor psihice. E vorba de sindromul „gambling”, de care unii dintre noi ştiu. În spitalele psihiatrice, există clinici de dezintoxicare pentru cei atinşi de această afecţiune. Dintre marii bolnavi de gambling îl pomenim doar pe Dostoievski. Un Dostoievski mai mic e şi acest Vlasov. Pierdea cu nepăsare milioane de euro la ruletă, poker şi barbut, doar pentru că ştia că a doua zi îi va face la loc, fără nici o dificultate.
O să închei, că n-are rost să insistăm pe marginea acestui subiect. Un singur lucru, la final: uitându-mă la acest ins din rândul celor care manevrează milioane de euro de parcă ar fi fasole, nu pot să nu mă gândesc la viaţa noastră chinuită. Tot mai mult se adevereşte că noi şi ăştia trăim în două Românii diferite.
Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.