La malul mării…

Marea Neagră, eterna și fascinanta destinație de vacanță pentru generații întregi, rămâne la fel de misterioasă și de atrăgătoare ca întotdeauna. 

Soarele, nisipul fierbinte și valurile înspumate mângâie sufletele pline de zbucium ale celor care vin să-și găsească liniștea pe litoralul dobrogean, iar pescărușii îi salută cu țipete ascuțite pe visătorii sosiți din cele patru zări pentru a-și scălda iluziile și - mai ales - deziluziile. 

Aici marele poet latin Publius Ovidius Naso - exilat de către împăratul Augustus la Tomis - a scris ,,Tristele” și ,,Ponticele” prin care își striga dorul de casă, de familie, de prieteni. Nu s-a mai întors, însă, niciodată la Roma, găsindu-și sfârșitul lângă marea ce i-a fost alături în ultimii ani de viață. 

De-a lungul timpului, numeroși au fost cei care, apreciind farmecul special al Pontului Euxin -  ,,marea ospitalieră”, așa cum i-au spus vechii greci - au cântat, în versuri sau în proză, iubirile înfiripate sau destrămate la malurile ei. 

Voi lăsa, pentru domniile voastre cititorii rubricii ,,Cioburi de metaforă”, o poezie umoristică și două sonete, pe care sper să le apreciați, acestea având în comun dragostea pentru…marea noastră!

AM VISAT…

Am visat, azi-noapte, ce plăcut, 

Că eram la mare cu o fată

Tânără, ba chiar nemăritată,

Fără viitor, doar cu trecut.

Se făcea că mă ținea de mână

Gângurindu-mi, blând, lângă ureche,

Că-s frumos de nu mai am pereche

Și că-i dat cu mine să rămână.

M-am ferit, ce-i drept, dar în zadar,

M-a pupat, cu patimă, pe gură,

Clătinând superba mea dantură

Pusă cu efort de bugetar.

Ce să zic? A stat mai mult cu mine,

Însă nu îmi cereți amănunte;

Eu am sărutat-o doar pe frunte

Și am învățat-o doar de bine.

Știu numai atât, că la plecare

Mă simțeam cumplit de obosit,

Dar - precis - de nu m-aș fi trezit

Mai visam și-n ziua următoare.

Mă retrag spunând cam înciudat:

Nu mai vreau la mare niciodată, 

Să nu vină, Doamne, iar, vreo fată

Și să văd, la urmă, c-am visat!

(Constantin MOLDOVAN)

SONET LA MALUL MĂRII

Bine te-am găsit, frumoasă mare!

Valurile tale înspumate

M-or spăla de gânduri, de păcate,

Închizând în ele ce mă doare.

Tu m-ai vindecat, mereu, de toate

Rănile, ești binefăcătoare,

Fă-mă bine iar, iubită mare,

Ia-mi și amintirile pătate

De trădări, de propria-mi prostie,

Să-mi rămână inima pustie

Și să plec, de mâine dimineață,

Pe un drum de tainică trăire,

Rescriind povestea de iubire,

Cu aceeași dragoste de viață.

(Constantin MOLDOVAN) 

SONETUL MĂRII NEGRE

Sunt eu și tu, atât, frumoasă mare

Și te sărut pe valul înspumat,

Lăsându-mă de tine mângâiat

Cu briza blândă, binefăcătoare.

Tu să mă ierți de simți că te-am trădat

Privind nostalgic, undeva, în zare;

Visam, deja, la vara următoare,

Purtând în suflet dorul meu ciudat.

Da, te iubesc…Iubirea pentru tine

Rămâne, -n veci, adânc sculptată-n mine,

Iar de mă chemi, pe gânduri nu voi sta;

Chiar dacă ne desparte-o lume-ntreagă

Eu voi veni la tine, că-mi ești dragă...

Voi asculta, mereu, chemarea ta!

(Constantin MOLDOVAN)

Până săptămâna viitoare vă doresc să fiți iubiți, iubind!