Lumea ficțională ca oglindă a realității

„Cum îți privești opera, retrospectiv? Primele tale cărți, de pildă.”

„Cu o duioșie aproape părintească. Așa cum îți amintești de copiii care acum sunt mari și pleacă de acasă. Îmi amintesc de toate problemele pe care le-a pus tânărul care le-a scris...”

-Gabriel García Márquez

În fiecare mulțime există suflete colective. Fie că este vorba despre ființe care împărtășesc aceleași pasiuni, fie despre persoane care manifestă un interes comun față de un anumit domeniu. Caracteristicile pe care le manifestăm nu reprezintă decât manifestări ale acestui act inconștient. De ce omul alege să se adumbrească prin identificarea eului colectiv? Desigur, acest fapt poate fi mai convenabil. Trăsăturile pe care le exprimăm nu sunt decât proiecții ale unui act inconștient de identificare cu acest „eu colectiv”. Omul alege să se estompeze pe sine, să-și adumbrească individualitatea în favoarea unei identități colective. În fond, apartenența oferă adesea siguranță.

Zilele trecute am recitit un fragment din nuvela „Ochi de câine albastru” de Gabriel Garcia Márquez. Autorul pune în lumină portretul a două personaje care se regăsesc permanent prin rostirea unei sintagme, prin puterea cuvântului – „logosul” – ce dobândește aici o dublă funcție: fixează o realitate onirică, dar în același timp exprimă o zbatere profundă, o neputință de a o ancora în concret. La început, cuvântul înzaharisește, iar pe parcurs indică zbatere intrinsecă. Încă din incipitul nuvelei, privirea „alunecoasă” și „grea” cu care cei doi se privesc în vis anunță ambiguitatea relației lor. Deși se întâlnesc în fiecare noapte în vis, dimineața devine o oglindă oarbă – nimeni nu mai recunoaște pe nimeni. Realitatea diurnă le confiscă, treptat, la început memoria, iar apoi le zdruncină Eul, Super-Eul și Id-ul (concepte introduse de Freud). Singura lor speranță devine încercarea disperată de a-și aminti cuvintele cu rol magic, cele care i-ar putea facilita întâlnirea în următoarea noapte.

Aceste întâlniri par o formă de evadare, o fereastră deschisă spre un univers în care timpul este suspendat, iar ei pot fi sinceri, pot trăi necondiționați de timp (fenomen doar temporar). În timpul zilei, totul pare un labirint al lui Dedal în care sensul este pierdut. Însă în vis, ei „ies din timp”, așa cum fiecare om simte nevoia, măcar o dată în viață, să evadeze din propria rutină, din constrângerile identitare impuse de societate. Jocul lor devine o metaforă a jocului existențial: o luptă între ceea ce suntem și ceea ce dorim să fim, între realitate și proiecțiile noastre interioare. Când personajul masculin afirmă că se simte „din metal, o statuie de bronz dintr-un colț de muzeu”, ni se sugerează o împietrire a sufletului, o încremenire în fața timpului care trece, a uitării care dizolvă esența.

Finalul nuvelei, în care femeia spune: „Ești singurul om care, când se trezește, nu își amintește nimic din ce a visat”, întărește ideea că uitarea este o formă subtilă de pedeapsă, dar poate și de protecție. Acel „joc” dintre cei doi continuă, la fel cum fiecare individ este prins zilnic într-un joc asemănător. Fiecare dintre noi se zbate între cine a fost și cine este, între proiecțiile idealizate și realitatea uneori dureroasă. Fiecare om poartă în el propriul labirint, asemenea lui Dedal, iar parcursul presupune obstacole, căutări și uneori regres.

În acest sens, Márquez pare să sugereze că identitatea noastră nu este un punct fix, ci un proces, o oscilație constantă între lumină și umbră, între real și imaginar. Poate că omul alege să se piardă în „eul colectiv” tocmai pentru că individualitatea presupune o permanentă confruntare, asumare. Întâlnirile nocturne devin un spațiu al adevărului, dar și al imposibilului, al dorinței care nu se poate împlini decât prin cuvânt, prin simbol, niciodată prin faptă. Astfel, nuvela devine o alegorie a fragilității umane, a nevoii de sens și a incapacității de a-l păstra în fața uitării și a realității cotidiene.

Tot astfel, nu putem ignora forța simbolică a cuvântului – acel „logos”. Cuvintele sunt rostite în vis, dar uitate dimineața, semn că orice formă de comuniune profundă este efemeră dacă nu este ancorată în conștiință. De fapt, această uitare devine o metaforă. Astfel, cuvântul devine nu doar un liant, ci și o dovadă a luptei interioare pentru memorie, pentru autenticitate.

La o scară mai largă, ceea ce trăiesc personajele lui Márquez este, de fapt, experiența fiecărui individ în căutarea sinelui autentic. Identificarea cu un „eu colectiv” pare uneori un refugiu, dar nu poate înlocui nevoia profundă de individualitate, de sens personal. Visul devine un spațiu al libertății, dar și al iluziei, iar realitatea – un teren al limitărilor, al „statuilor de bronz” care nu se mai pot mișca. Asemenea personajelor care se regăsesc doar în vis, și noi ne întoarcem constant la proiecțiile interioare – fie că e vorba de amintirile copilăriei, de idealurile pierdute sau de dorințele neîmplinite. Jocul dintre cele două lumi continuă, iar în această pendulare se naște umanitatea noastră cea mai profundă: aceea de a căuta mereu, chiar și atunci când știm că nu vom găsi niciodată complet.

În concluzie, „Ochi de câine albastru” este și o reflecție profundă asupra identității și a modului în care memoria, timpul și cuvântul  structurează ființa umană. Fiecare dintre noi trăiește un astfel de joc al regăsirii, al speranței și al uitării, într-un univers în care visul devine mai real decât realitatea însăși.

Bianca NATI