Moartea mamei preşedintelui Băsescu - plecarea unei femei discrete

A plecat o femeie discretă, care şi-a dus viaţa într-o casă obişnuită, dintr-un oraş oarecare. Ca multe altele, a fost soţie şi mamă. Vieţile obişnuite, la fel ca existenţele fericite, sunt lineare şi se pot rezuma într-o singură frază, în care înşiri bucuria, melancolia, încercările, înfruntările.

Indiferent ce adaugi în curgerea acestei înşiruiri, finalul rămâne acelaşi. A pune punct înseamnă, implacabil, să pleci. În faţa acestei plecări toti suntem egali şi singuri, cum egali şi singuri suntem şi atunci când păşim în viaţă. Din viaţa femeii care a plecat - Elena, un nume comun - face parte un preşedinte. Probabil, pentru ea fost în primul rând şi numai fiul său, după cum, probabil, pentru el a fost mama, în primul rând şi întotdeauna.

La uşa care închide si protejează acest spaţiu atât de personal ar trebui să rămână zgomotele, nădufurile, ranchiunele şi meschinăriile, inclusiv cele proiectate prin transfer, un neajuns al numitorului comun cu o figură publică de primă notorietate. Curiozităţilor înfometate şi flecărelilor şuetiste ar trebui să li se pună surdină sau să li se decreteze surghiunul într-un afund de plan secund. Sunt destule întâmplari, evenimente de mărunţit şi învârtit la nesfârşit, până când uiţi să respiri.

Mai rea decât iscodirea metodică este falsa compasiune. A celor care-şi vociferează pretinsa înţelegere faţă de durere şi dau buzna, afişând mâhniri de circumstanţă şi aşteptându-se să fie aplaudaţi pentru asta. Oare câte feţe lungi de-un cot, de-un palid obligatoriu şi cu spăşirea de rigoare, dintre mai-marii zilei vor face drumul de bon-ton la căpătâiul femeii simple? Sumedenie. Ipocrizia - îndeosebi cea oficială - si vidul sunt atât de uşor, aproape atrăgător de ascuns în haine negre bine croite.

Lumea civilizată are convenienţe, standarde, reguli scrise şi nescrise pe care le respectă şi care te ţin în picioare, când ai sufletul frânt, dar trebuie să împărtăşeşti durerea pierderii cuiva. La americani, Jacqueline Kennedy îndoliată, de mână cu băieţelul John Kennedy jr. la funeraliile din 1963 au rămas un simbol al durerii purtate cu o decenţă de fier. La noi, se reţine doar mulţimea asudată, înghesuindu-se cu aviditate bolnăvicioasă la spectacolul morţii.

Elena (Băsescu), o femeie care a plecat discret, nu are nevoie de mulţime. Numai de tăcere şi decenţă.

Indira CRASNEA