Sărbătoarea Paştelui, ce va fi celebrată în acest an de ortodocşi la 27 aprilie, marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul şi armonia creştinilor.

Timpul deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii reprezintă un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii, arată cercetătorul Ion Ghinoiu, în lucrarea "Zile şi mituri".

 

Istorie.

Paştele este cea mai veche şi cea mai importantă sărbătoare creştină, fiind celebrată încă din epoca apostolică. Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a raportat sărbătoarea Pessah, a evreilor, la Isus Hristos şi i-a îndemnat pe creştini să-l omagieze pe Mântuitor.

Denumirea de Paşte a fost iniţial aplicată de primii creştini la comemorarea anuală a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara de 13 Nisan (ziua a 13-a a lunii Nisan din calendarul evreiesc - prima lună din an, conform Torah) şi consta dintr-o masă rituală. Această celebrare se substituia vechii mese pascale evreieşti, care marca sărbătoarea azimilor (pâiniţe din făină şi apă, care se mănâncă numai la sărbători).

În primele veacuri ale Creştinătăţii, sărbătoarea s-a numit Paştele Crucii şi Paştele Învierii. Cu timpul, însă, înţelesul cuvântului Paşte s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii.

 

Date diferite.

Data şi modul sărbătoririi au fost diferite de-a lungul veacurilor. Celebrarea începea după prima lună plină ce urma Echinocţiului de primăvară (21 martie). Acest sistem s-a păstrat până în zilele noastre.

Indiferent când este sărbătorit, Paştele este o zi în care creştinii merg la biserică şi respectă tradiţia. În creştinismul timpuriu, cei ce se botezau în timpul slujbei de Paşti erau îmbrăcaţi în alb. Ei purtau aceste veşminte întreaga săptămână, ca pe un simbol al noii lor vieţi. Cei care fuseseră deja botezaţi nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtăşesc noua viaţă a lui Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiţie de Paşti.

Serbarea Paştelui se prelungeşte aproape o săptămână, în lăcaşurile de cult având loc zilnic Sfânta Liturghie. De la Paşte şi până la Rusalii erau interzise mătăniile în biserici şi posturile, ajunările. Ortodoxia a păstrat importanţa teologică a misterului pascal din vechea biserică creştină. Sărbătoarea Paştelui rămâne centrul cultului ortodox, fiind urmată de cea a naşterii Domnului.

 

Mielul.

Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie creştină. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul VII, iar din secolul IX, pe masa de Paşti a Papei mielul fript a devenit un fel principal. În Europa sunt foarte populari şi mieii din unt, paste sau zahăr.

Ouăle au fost întotdeauna un simbol al creaţiei, fertilităţii şi vieţii noi. Creştinii din Orientul apropiat au adoptat acest obicei şi oul de Paşte a devenit simbol religios, reprezentând momentul din care a înviat Iisus. Ouăle sunt de obicei colorate în roşu, ca simbol al sângelui tuturor oamenilor. În perioada medievală, ouăle colorate erau oferite tuturor servitorilor şi copiilor, alături de alte daruri. Ouăle de Paşti sunt un simbol universal.

 

Noaptea Învierii, la biserici.

Paştele, cea mai mare sărbătoare creştină, a fost prăznuit întotdeauna ca o zi de bucurie, aceea a Învierii Domnului. Noaptea Învierii este petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune, cântări de bucurie şi cu lumini multe, semne ale Mântuirii. Din această noapte şi până la Înălţare, creştinii se salută cu "Hristos a înviat!" şi-şi răspund cu "Adevărat a înviat!". În trecut, pentru a celebra Mântuirea Domnului, autorităţile graţiau prizonierii, eliberau sclavii, reduceau dările, făceau în general acte de mărinimie. La biserici se duceau ofrande: pâine dulce (pască), brânză, carne, mai ales de miel (reminiscenţă a mielului pascal al evreilor) şi ouă roşii, care aminteau de sângele lui Isus. Toate acestea erau binecuvântate şi apoi împărţite săracilor, obicei păstrat până în contemporaneitate.

 

Ouăle, la loc de cinste.

Pentru că ouăle nu puteau fi consumate în timpul postului, ele au ajuns la loc de cinste pe masă, după Înviere. În tradiţia creştină, oul, colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace.

La început, ouăle se vopseau cu plante în galben, culoarea soarelui, şi în roşu, culoarea discului solar la răsărit şi apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomorfe. Această tehnică de înfrumuseţare cu diferite motive este cunoscută sub numele de încondeiere.

La ţară, românii aleg ouă proaspete de găină şi raţă prin scufundarea lor în apă (ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafaţă) şi pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi "condeie" au fost lumânarea, cu al cărui capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne, şi pana de gască, ce avea rolul cornului de ornat al olarului.

 

Iepuraşul, simbol păgân.

Iepuraşul de Paşte este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus după Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.

Printre alte simboluri ale Paştelui se mai numără liliacul, expresie a purităţii, şi fluturele, a cărui ieşire din crisalidă în altă formă aminteşte de Învierea lui Iisus.

Obiceiurile de Paşte nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci ţin în special de specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri tradiţionale, cum ar fi pasca la ruşi şi români, osterstollen în Germania, Baba Wielancona la polonezi. Cel mai des, aceste mâncăruri sunt binecuvântate la biserică, alături de ouă şi carne.

 

Paştele la români.

Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care se fac în casă. Ca şi în celelalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic, de Paşte se fac sacrificii violente (tăiatul mielului şi, în unele zone, a purcelului sau viţelului, spartul ouălor), se prepară alimente rituale (colaci, pască), se aprind luminile, se crede că se deschid mormintele şi cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile etc.

Şi pentru că românilor Paştele li s-a părut foarte important, au mai imaginat şi alte "feluri" de Paşti: Paştele Blajinilor, sărbătoare populară cu dată mobilă, sinonimă cu Paştele Morţilor, sau Lunea Morţilor, care este dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor capabile să se ospăteze şi se bucure de sărbătoare, la fel ca cei vii.

Şi tot aşa a fost "inventat" Paştele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înţeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la "Sfântul aşteaptă", a nu te ţine de cuvânt.

Anul acesta, evreii au sărbătorit Paştele pe 19 aprilie, iar catolicii, pe 23 martie.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sărbătoarea Paştelui - simbol al luminii, sacrificiului şi purificării.

Comentarii