Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoDumnezeu Îl trimite pe Fiul pentru ca omul să-L redescopere pe Dumnezeu. Acest fapt, realitatea imediată a sărbătorii Naşterii Domnului, constituie privilegiul fundamental al umanităţii. Dumnezeu ne cheamă, nu ne uită şi nu ne lasă să rătăcim dincolo de timp şi spaţiu, într-o agonie existenţială, lipsită de speranţă şi fără posibilitatea de a ne pocăi pentru greşeala făcută. Naşterea Domnului modifică sensul transcendent al condiţiei umane. De acum El ne este aproape. El este în noi, pentru noi, pentru restaurarea sensului creaţiei Sale, pentru o posibilă readucere a umanului în starea atemporală şi desăvârşită a raiului. Primim ajutorul dumnezeiesc ca un act evident, concretizat prin naşterea Pruncului, ca o nouă realitate, necunoscută nouă până acum. Devenim responsabili de destinul nostru. Nu mai există scuza că nu ştim, că suntem neştiutori. Cunoaşterea binelui şi a răului este reactualizată prin criteriul dumnezeirii sădite în noi, fapt definitiv clarificat. Suntem ajutaţi să înţelegem binele, iubindu-l şi conştientizându-l. Mai mult, înţelegerea binelui este definită prin criterii bine stabilite: cei buni sunt veneraţi ca exemple vii ale lucrării lui Dumnezeu în noi. Teologia foloseşte în acest sens termenul de „antropologie pozitivă“, adică afirmarea convingătoare a umanităţii ca parte integrată în lumea creată de Dumnezeu.
Adam şi discernământul omului nou
Da, omul a pierdut raiul. A căzut din condiţia primordială a celui care a dat nume tuturor celor de pe pământ. Nu a respectat interdicţia de a nu mânca din pomul binelui şi al răului. Am fi tentaţi să afirmăm că prin gestul lor primii oameni şi-au asumat o răspundere, reacţionând neaşteptat în raport cu darul cel mai preţios primit de la Dumnezeu, cel al discernământului. Se impune o precizare indispensabilă: porunca divină de a nu mânca din fructul oprit nu a fost una negativă, ci o chemare de a folosi pragmatic acest discernământ indispensabil. Cel care dă nume tuturor fiinţelor trebuie să facă dovada vredniciei sale. Şi dovada nu s-a dat. Diferenţa dintre omul care părăseşte raiul şi cel care se naşte odată cu Fiul Domnului este cea a unui nou discernământ, a unei noi percepţii: Dumnezeu ne iubeşte, dar ne încearcă, pentru ca să devenim puternici. Şi atunci când ne asumăm această realitate, dovedim implicit prezenţa Omului Nou în noi, depăşind ceea ce au fost Adam şi Eva. Omul Nou primeşte sensul mântuirii prin asumare independentă, responsabilă şi răsplătită de Dumnezeu. Omul Nou se străduieşte să urce treptele binelui aşezate în noi, care duc la sfinţenie şi care erau necunoscute celor care au pierdut raiul.
Credinţa în Pruncul născut în Betleem înseamnă căutare, răbdare şi evlavie
Fiul s-a născut pentru ca noi să alegem binele într-o apoteoză a milei dumnezeieşti care ne cheamă la viaţă veşnică. A fi creştin înseamnă a ne raporta la măreţia smerită a Pruncului în faţa căruia magii vin să se închine şi să-I aducă daruri de preţ. A fi creştin înseamnă să fim şi noi iertători cu ceilalţi, să ne fie milă, să nu greşim, să iertăm fără aroganţă greşelile altora. Şi mai ales să nu ne amăgim niciodată. A crede cu adevărat nu este uşor, înseamnă strădanie şi stăruinţă, înseamnă căutare, răbdare şi evlavie.
Mi-aş dori să fiu asemenea magilor. Să mă las condus de steaua care-mi luminează drumul în întunericul nopţii, să fiu oricând hotărât a mă osteni la drum lung şi anevoios pentru a mă putea închina Pruncului Sfânt. Poate că un asemenea pelerinaj ostenitor, chiar dacă e imaginar, are valoarea unui început real, al unei reevaluări şi al unei descoperiri. Sfânta sărbătoare a Crăciunului este mereu un început, o nouă speranţă care se suprapune celor trăite în alţi ani şi în alte ierni. Să ne ajute Dumnezeu să ieşim din întuneric către lumină, să învăţăm şi să stăruim în rugăciune, pentru a cunoaşte blândeţea sfântă a speranţei într-o apropiată mântuire.
(Dumitru Horia Ionescu, sursa: Ziarul Lumina)
