Dragostea îndelung rabdă...

Scopul poruncilor Domnului este să elibereze mintea de neînfrânare şi ură, şi s-o ducă la iubirea faţă de Acela şi de aproapele. Din această iubire îndoită se naşte lumina cunoaşterii duhovniceşti practice.

* Dacă “iubirea este împlinirea legii lui Dumnezeu” (Romani 13, 10), cel care ţine minte răul faţă de fratele său, şi urzeşte planuri viclene împotriva lui, şi-l blesteamă şi se bucură pentru orice cădere a lui, oare nu încalcă poruncile lui Dumnezeu şi nu este vrednic de iadul veşnic?

* Dacă “iubirea nu face rău aproapelui,” (Romani 13, 10) cel care-l invidiază pe fratele şi se întristează pentru înaintarea lui duhovnicească şi se străduieşte cu ironii să-i întineze demnitatea, sau să-l atragă spre un obicei rău, acest om nu se înstrăinează oare pe sine de iubire, şi nu se face vinovat de osânda veşnică?

* Hristos nu vrea să ai împotriva vreunui om ură, sau tristeţe, sau mânie, sau ţinere de minte a răului, în orice chip, şi pentru orice lucru trecător. Şi aceasta o propovăduiesc pretutindeni cele patru Evanghelii.

* Cel care vede chiar urmă de ură în inima lui faţă de orice om şi faţă de orice greşeală a lui, acesta nu-L iubeşte deloc pe Dumnezeu. Pentru că iubirea faţă de Dumnezeu nu îngăduie deloc ura împotriva aproapelui.

* Să nu spui “nu-l urăsc pe fratele meu” în momentul în care nu vrei să-ţi aminteşti de el. Ascultă ce zice profetul Moise: “să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui” (Levitic 19,17).

* Tristeţea este strâns legată de ţinerea de minte a răului. Deci, când mintea cugetă la persoana fratelui tău şi simte tristeţe, este vădit că-i ţine răutate, căci “căile celor care ţin minte răul duc la moarte duhovnicească” (Pilde 12, 28) pentru că “fiecare dintre cei care ţin minte răul, este călcător al Legii” (Pilde 21,24).

* La vreme de linişte, să nu-ţi aminteşti de cele pe care ţi le-a spus fratele, când te-a necăjit, fie în faţă, fie a spus altuia, şi ai auzit după aceea, ca să nu cazi în patima ţinerii de minte a răului.

* Când vorbeşti cu ceilalţi, ia seama ca nu cumva din pricina tristeţii pe care o ţii încă ascunsă înlăuntrul tău, să te prefaci în laudele tale pentru fratele, amestecând fără să-ţi dai seama osânda în cuvintele tale. Să foloseşti în vorbirile tale lauda curată pentru fratele, şi să te rogi sincer pentru acesta, ca şi cum te-ai ruga pentru tine. Astfel, foarte curând te vei elibera de ura cea josnică.

* Să nu-l amesteci pe fratele tău în bănuielile tale, ca să nu se întâmple să-ţi răspundă şi acela la fel şi, astfel, amândoi să vă pierdeţi iubirea. Dacă fratele a greşit, arată-i greşeala cu îndrăzneală şi iubire, ca să risipeşti astfel pricina întristării, şi să vă izbăviţi de tulburare şi tristeţe.

* Cineva te-a blestemat? Să nu-l urăşti pe acesta, ci hula şi demonii care l-au făcut să blesteme. Dacă îl urăşti însă pe cel care te-a blestemat, îl urăşti pe om, şi aşa încalci porunca iubirii. Ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Dacă acum ţii porunca, arată-i iubirea ta şi, pe cât poţi, ajută-l să se izbăvească de rău.

* Nu poate un suflet raţional, care nutreşte ură faţă de un om, să se împace cu Dumnezeu, Care a dat poruncile. Pentru că acolo ne spune: “Dacă nu iertaţi greşalele semenilor voştri, nici Părintele vostru ceresc nu vă va ierta vouă greşalele!” (Matei 6,15).

* Dacă vrei să nu cazi din iubirea lui Dumnezeu, nu-l lăsa pe fratele tău să doarmă întristat pe tine, şi tu să te culci supărat pe el. Mergi, împacă-te cu fratele tău, şi atunci adu-I lui Hristos darul iubirii tale, cu conştiinţă curată şi rugăciune fierbinte.

* Cercetează-ţi conştiinţa cu acrivie, ca nu cumva din pricina ta, fratele tău să nu fie împăcat cu tine. Nu dispreţui conştiinţa care ştie gândurile tale ascunse, pentru că astfel ea îţi va pune piedică la vremea rugăciunii, şi te va osândi în ceasul morţii tale.

* Să nu laşi urechile tale să asculte cuvintele unuia care grăieşte de rău, nici cuvintele tale să nu ajungă la urechile celui care iubeşte osândirea, vorbind sau ascultând cu mulţumire ceva împotriva semenului tău, ca să nu pierzi iubirea dumnezeiască şi să te afli lipsit de viaţa veşnică.

(de Sfântul Maxim Mărturisitorul)