Nu poţi păcătui fără să te doară

Diavolul caută să înlocuiască duhovnicul cu psihologul. Rolul psihologului e să ne facă să ne împăcăm cu noi înşine, în speţă să acceptăm "părţile întunecate" ale fiinţei noastre, adică păcatele şi mizeriile sufleteşti care împing la păcate, ca fiind fireşti.

Probabil că Dumnezeu, în marea Sa milă, le potoleşte durerile şi multora dintre cei care, în loc să caute o salvare în braţele Lui, caută pentru problemele lor sufleteşti ajutor omenesc "specializat".

Dar câţi dintre aceştia oare nu ajung, sub influenţa drăcoveniilor "psihologice", să se creadă nişte supermani pentru că au descoperit sursa tuturor problemelor lor în cine ştie ce scenariu absurd proiectat în copilărie?

M-aş bucura să am la dispoziţie o statistică a tuturor celor care s-au întins pe canapelele psihologilor. Câţi dintre aceştia s-au sinucis? Şi câţi şi-au sfârşit viaţa în spitalele de nebuni?

Nu poţi păcătui fără să te doară, iar păcatele nemărturisite cum se cuvine cum ar putea fi şterse cu o "descoperire" mai păcătoasă decât ele, care se vrea "concluzie" a "cazului" respectiv?

Pe lângă un limbaj întortocheat, dar lipsit de "acoperire", psihologii au inventat şi o mulţime de acţiuni de vindecare, mergând până la un teatru absurd al "schimburilor de rol" care urmăreşte (prin înscenări superficiale, demne de jocurile cu batistuţe ale copiilor) să te facă să înţelegi cum e să fii în pielea aproapelui tău, dar nu au descoperit încă taina pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul Hristos acum două mii de ani: Taina Spovedaniei. Domnul Hristos îţi iartă păcatele şi îţi ia povara lor. Ce poate fi mai simplu? La cine să mai alergi să cauţi vindecare când îţi dă vindecare Însuşi Dumnezeu?

(Marius IANUŞ)