Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Noua spiritualitate a lui Antihrist va crede într-o lume care este, la fel ca omul, „inocentă” în principiu şi neafectată de nici un fel de „cădere”. Aşa cum simţământul optimismului universal este o formă denaturată a adevăratei iubiri creştine, tot aşa şi conceptul de unitate a „noului creştinism” este o formă exteriorizată a unităţii duhovniceşti şi lăuntrice a credincioşilor despre care a vorbit Hristos. Dacă omenirea va ajunge la o armonie religioasă văzută aici, pe pământ, neîndoielnic ea va cuprinde nu o credinţă creştină comună, ci un fel de înţelegere întemeiată pe toleranţă şi stimă. Idealismul umanitar este ceea ce rămâne din creştinism atunci când adevărul său specific s-a evaporat. Este singurul temei al unirii creştinilor cu necreştinii, căci, deşi provine din creştinism şi îşi trage coloratura specifică din învăţătura creştină, el se adresează oricui crede în primul rând în om şi în fericirea pământească. Oricine primeşte această învăţătură poate citi în ea propria părere. Creştinii pot afla în ea latura pământească a unei învăţături care, în plinătatea ei, vorbeşte şi despre Cer; necreştinii pot afla în ea o învăţătură despre om şi despre o „realitate mai înaltă”, ce nu încalcă propriile idei despre ceea ce se află mai presus de om şi în afara lumii acesteia; iar anticreştinii pot afla în ea expresia înţelepciunii universale, singura care împlineşte nevoile religioase ale omului. Acesta poate fi aşadar chipul umanismului universal, pe care orice „om de bun simţ” îl poate accepta, fără a primi şi adevărata credinţă creştină din care a izvorât el.
„New Age” – Noua eră
Asemenea învăţături eretice, adoptate în corpul doctrinei catolice, a unei noi vârste („new age”) a omenirii şi a unei „noi istorii - paşnice, o istorie cu adevărat umană, aşa cum a fost făgăduită de Dumnezeu oamenilor de bine”, n-au fost propovăduite niciodată de Biserica lui Hristos; însă ele fac parte din doctrina de temelie a francmasoneriei, a ocultismului şi a sectelor legate de el şi chiar a marxismului (fără a-L mai pomeni pe Dumnezeu).
Această viziune este prezentată în ultima lucrare a filozofului rus din veacul al XIX-lea, Vladimir Soloviov - „Povestire despre Antihrist”. Acest „Mesia” cucereşte lumea scriind o carte intitulată „Calea către pacea şi prosperitatea universală”, care era atotcuprinzătoare şi care-i împăca pe toţi, combinând nobila cinstire a vechilor tradiţii şi simboluri cu un larg şi îndrăzneţ radicalism în planul cerinţelor sociale şi politice. Ea făcea ca viitorul luminos să pară la îndemâna fiecăruia, încât toţi ziceau: „Este exact ceea ce voiam”. Cei ce se arătau îngrijoraţi deoarece cartea nu pomeneşte de Hristos, erau asiguraţi că nici nu era necesar, fiindcă este „pătrunsă de adevăratul spirit creştin al dragostei şi al bunăvoirii generale”.
Acest optimism adoptat de creştinismul apusean ar fi (după înţelegerea unui important reprezentant al lui, Thomas Merton) „cu adevărat un lucru nou în gândirea creştină, căci el exprimă speranţa fără echivoc că o lume a omului obişnuit, o lume în care o mulţime de oameni care sunt necreştini sau nici nu cred în Dumnezeu, poate totuşi să fie o lume a păcii, dacă oamenii vor conlucra pe baza raţiunii date lor de Dumnezeu şi cu respect pentru drepturile lor inalienabile”. „Trebuie întemeiat un guvern mondial. O adevărată autoritate internaţională este singurul răspuns la nevoile critice şi la problemele disperate ale omului. Creştinii de azi au datoria de a săvârşi stăruitoarea şi eroica sarcina de a clădi o lume care să prospere în unitate şi pace”.
Tragedia timpurilor prezente este faptul că oamenii, redescoperind că au nevoie de ceva mai mult decât pâinea cea pământească, în foamea lor duhovnicească se duc către ceea ce pare a fi „reînnoita” Biserică a lui Hristos, aflând acolo doar o imitaţie fără conţinut a autenticei hrane duhovniceşti. Omului înfometat nu-i pasă de gustul mâncării. Acest nou creştinism este preocupat în întregime de rezultatele exterioare; un creştinism ce nu poate crede cu adevărat în „pace” şi „frăţietate” până ce nu le vede generalizate şi aplicate în mod universal, nu în probabila şi îndepărtata „lume de dincolo”, ci „aici” şi „acum”. Hristos devine o „idee” aflată atât în slujba unei lumi „preschimbate” prin tehnici ştiinţifice şi sociale, cât şi a unui om virtual „îndumnezeit” prin trezirea unei „noi conştiinţe”.
Valoarea autentică, actuală şi perenă a creştinismului
Creştinul în lumea contemporană trebuie să le arate fraţilor săi că toate „problemele epocii” sunt lipsite de importanţă pe lângă singura problemă centrală, „problema omului” - moartea - şi singurul răspuns la ea, Hristos. În ciuda a ceea ce se crede despre „demodarea creştinismului”, pentru omul contemporan, creştinii care vorbesc despre problema aceasta şi care, prin viaţa lor, arată că ei cred cu adevărat toate „superstiţiile” despre „lumea cealaltă”, ei sunt cei ce au de spus ceva „nou”. Tinerii serioşi sunt „sătui” de creştinism tocmai fiindcă ei cred că este un „idealism” ce, în chip făţarnic, nu trăieşte la înălţimea „idealurilor” sale; fireşte, aceştia nu cred nici în lumea cealaltă, dar, după cum ştiu ei, nici creştinii nu cred.
Evanghelia exterioară a idealismului social este simptomul pierderii credinţei. Acum avem nevoie nu de gesturi exterioare, ci de o adâncă pătrundere lăuntrică. Înţelegerea creştină autentică arată că adevărata îmbunătăţire a societăţii trebuie să vină prin prefacere duhovnicească a fiecărei persoane. Desăvârşirea morală pe pământ (care e nedesăvârşită) nu se atinge de omenire ca întreg, ci mai curând de către fiecare credincios, în măsura în care împlineşte poruncile lui Dumnezeu şi după măsura smereniei sale. Desăvârşirea ultimă şi întreagă se atinge în ceruri, în viaţa veşnică ce va să vie, căreia scurta viaţă pământească îi slujeşte doar ca pregătire.
(Texte selectate de Bogdan Bratu - Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI – contact - fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
