Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Din pricina unei neînţelegeri, unii dintre noi socotesc că problema aceasta nu ar fi avut până acum o rezolvare în Biserica noastră sau, cel puţin, o socotesc o problemă care trebuie supusă cercetării amănunţite şi revizuirii din partea autorităţii bisericeşti.
O mare parte a mirenilor noştri îşi îngăduie încă să gândească exact aşa şi cu privire la o altă problemă foarte asemănătoare cu aceasta şi anume: dacă păstorii ortodocşi trebuie să satisfacă cererile rudelor cu privire la săvârşirea deplinei prohodiri şi înmormântări bisericeşti a celor care în timpul vieţii s-au declarat ieşiţi din Biserica Ortodoxă, lucru pentru care nu au săvârşit pocăinţa cuvenită nici înainte de moarte.
Iar moartea renumitului scriitor rus Lev Tolstoi, care pentru lucrările sale evident eretice a fost supus la vremea sa în mod public excomunicării bisericeşti şi de aceea a fost lipsit de înmormântarea creştină, a slujit ca motiv pentru discuţiile deosebit de aprinse cu privire la această problemă din urmă.
Din corespondenţa Sfântului Teofan se vede că şi el nu o dată a trebuit să dea răspunsuri cu privire la ambele probleme menţionate mai sus. Este adevărat, în răspunsurile lui de data aceasta nu vom găsi ceva nou şi măreţ: aici sfântul, la fel ca şi în toate celelalte ce se referă la învăţătura rânduită a Bisericii, păstrează cu stricteţe rânduielile canonice, dar noi credem că tot nu este de prisos să pomenim aici răspunsurile lui, întrucât sunt expuse de el minunat de simplu, convingător şi accesibil pentru înţelegerea fiecăruia.
În afară de aceasta, nu putem să nu vedem din aceste răspunsuri cum sfântul cel înţelept, pentru împăcarea conştiinţei tulburate a întrebătorilor, se străduieşte să scoată din tezaurul inimii sale şi o parte de mângâiere creştină pentru necazurile lor.
Mă întrebaţi - îi scrie el unuia dintre întrebători - dacă vă puteţi ruga pentru sinucigaşi. Biserica nu dă voie, cum, dar, se vor ruga fiii şi fiicele? Eu cred uneori că ne putem ruga acasă în rugăciunea noastră particulară. Dar aici apare ispita de a arăta că noi suntem mai milostivi decât Biserica şi Însuşi Dumnezeu. Este de ajuns să ne limităm la părerea de rău pentru ei, lăsând soarta lor în mila nemăsurată a lui Dumnezeu. Gândul că ne putem ruga pentru cei care sunt învredniciţi de înmormântarea bisericească se sprijină pe presupunerea că cei ce au îngăduit înmormântarea bisericească nu au socotit că ucigaşul s-a ucis pe sine în mod conştient. (...)
Dumnezeu Însuşi ştie totul mai bine decât noi toţi, poate mai mult să reducă vina şi va ierta, şi va milui dacă dreptatea nu va împiedica mila. Iar pentru noi este mai sigur decât orice să lăsăm totul în mâinile lui Dumnezeu. Eu, totuşi, întotdeauna am crezut şi cred - repetă iarăşi sfântul - ca în particular, în rugăciunea mea, îi pot pomeni pe aceşti oameni.
Dezvăluind acele temeiuri pentru care Sfânta Biserică interzice să se săvârşească rugăciuni publice pentru cei ce au murit în afara comuni unii bisericeşti, sfântul îi răspunde unuia dintre solicitanţi astfel:
Mă întrebaţi cum să-i pomeniţi pe părinţii dumneavoastră, care au murit sectari? În rugăciunea dumneavoastră particulară pomeniţi-i şi rugaţi-vă pentru ei, adresându-vă milei nemărginite a lui Dumnezeu, şi în ea lăsaţi soarta lor. Iar în biserica nu trebuie să-i pomeniţi.
Biserica se roagă pentru fiii ei să-şi păstreze credinţa şi să izbândească în ea; iar pentru cei ce se află în afara ei, se roagă să se întoarcă la credinţa şi să se unească cu ea. De vreme ce adresarea aceasta trebuie să se săvârşească aici, pe pământ, atunci şi puterea acestei rugăciuni se limitează la şederea pe pământ a celor pentru care se săvârşeşte rugăciunea.
Biserica este legătura vie a tuturor credincioşilor, care, unindu-se într-un întreg sub un singur Cap - Hristos Domnul, alcătuiesc un singur trup. Biserica o alcătuiesc credincioşii - vii şi morţi. Cei ce ies de aici necăjiţi rămân în afară ei şi în afara Domnului, a Capului ei. Necredincioşii de pe pământ sunt chemaţi şi, dacă se folosesc de această chemare aici şi intră în Biserică, atunci şi dincolo vor fi aşa, adică fiii Bisericii.
Mântuitorul spune: Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16). şi mai spune: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5), iar acest lucru trebuie să se săvârşească pe pământ. Şi mai mult: în ceruri este dezlegat numai ceea ce este dezlegat pe pământ.
Au existat experienţe din acestea: când cineva dintre cei vrednici de Împărăţie a murit cu un păcat nedezlegat, Domnul l-a condamnat să se întoarcă pe pământ pentru terminarea celor neterminate.
Cei ce mor în afara credinţei sunt asemenea sinucigaşilor. Pentru sinucigaşi Biserica nu se roagă, căci ei mor în păcat de moarte, nedezlegat, necurăţit prin pocăinţă. Este dureros să audă acest lucru iubirea pe care o aveţi pentru părinţii dumneavoastră, dar la aceasta puteţi adăuga ceea ce este rânduit pentru pruncii care mor fără botez. Aceştia sunt lăsaţi în mila nemărginită a lui Dumnezeu. Lăsaţi şi dumneavoastră în mila lui Dumnezeu soarta părinţilor şi rugaţi-vă pentru ei în rugăciunea particulară să le fie lor după mila credinţa dumneavoastră în mila aceasta.
Cu acelaşi scop, de a-i convinge pe cei nedumeriţi în privinţa părerii lor greşite despre Biserica noastră Ortodoxă - cum că ea ar fi obligată să se conducă în toate relaţiile cu oamenii nu altfel decât numai după sentimentul iubirii, de vreme ce interdicţia ei de a săvârşi rugăciuni pentru cineva, după cuvintele lor, înseamnă cu cuvântul să propovăduiască un lucru, iar cu fapta să procedeze cu totul pe dos – preasfinţitul propune atenţiei celor nedumeriţi următoarele de mai jos:
(Înalt preasfinţitul mitropolit al Moscovei Filaret a condamnat chiar şi faptul de a fi îngăduite de cineva grijile inutile privitoare la fastul din cadrul înmormântării persoanelor care mor subit. "Dacă voim să înfrumuseţam moartea cea tristă printr-o înmormântare onorabilă - a scris el cu o anumită ocazie - îi aducem o jignire morţii cucernice, egalând-o cu ea pe cea năprasnică. Spuneţi, de vreme ce Dumnezeu trimite un fapt umilitor, Îi va fi Lui plăcut acest lucru?" - Scrisorile mitropolitului Filaret este rectorul Academiei duhovniceşti din Moscova).
Iubirea - spune el - este temelia tuturor legilor şi a virtuţilor, nu numai a celor evanghelice, ci şi a celor omeneşti, laice; prin urmare, orice faptă, conformă cu legea, este conformă şi cu iubirea şi orice valoare a faptei, conformă cu legea, sau justă, este conformă şi cu iubirea. Însă iubirea este mai înaltă şi mai amplă decât legea.
Există fapte de iubire care nu sunt hotărâte prin lege stabilită şi nu sunt deloc împotriva legii; însă faptele hotărâte prin lege şi neîmplinite de persoana de sub lege sunt fărădelegi şi sunt potrivnice iubirii chiar dacă au tins spre binele cuiva.
Acest lucru are importanţă mai ales în sens juridic. Dacă judecătorul îl achită pe cel vinovat împotriva legii sau îl răsplăteşte pe cel nedemn de răsplată, chiar dacă, în aparenţă, le face un lucru bun celui vinovat şi celui nedemn, totuşi face mai mult rău decât bine, încălcând iubirea faţă de binele obştesc, autoritate şi reguli. (Nu în zadar se spune: "Şi în milă este nevoie de raţiune" - proverb rusesc).
Este lăudată, spuneţi voi, mila la judecată. Aşa, în chip lăudabil procedez eu dacă ştiu să arăt milă fără să încalc dreptatea judecăţii; altfel mila mea merită să fie bătută cu vărgile. Mila trebuie să se îmbine cu adevărul. Nu rezolvă cel mai bine această problema Crucea lui Hristos? Ce iubire nemărginit de mare este în ea şi alături de ea - ce dreptate nemărginit de mare!
Sfântul Teofan Zăvoratul
"
