CERNAUCA (II).În 1843, când patronul bisericii Arătarea Maicii Domnului din Cernauca era cel care o ctitorise, în perioada 1824-1825, baronul Doxachi de HURMUZACHI, pe atunci Agă, postul de paroh era vacant, numărul enoriaşilor ortodocşi fiind de 935 suflete. În 1876, biserica lui Hurmuzachi, cu hramul schimbat şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, de către noul ei patron, care o restaurase în 1869, baronul armean Peter von PETRINO, îl avea paroh pe Leon TURTURIAN, care păstorea peste 1.467 enoriaşi. În 1907, paroh era Emilian MAKOWIEWICZ, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1892, cantor fiind, din 1900, Ioan BUJENCO, născut în 1848.
O şcoală cu 4 clase funcţiona, în Cernauca, din 1858, şi tot de atunci, o şcoală-filială, cu o clasă[1].
În noaptea zilei de 24/25 mai 1847, celebrul pianist Franz Liszt, prieten de durată al straşnicului boier Doxachi, a concertat la Cernauca.
În 16 februarie 1854, moşia Cernauca, proprietate comună a fraţilor Hurmuzachi, care ofereau părintelui lor o frumoasă rentă anuală (5.000 florini), a fost cedată lui George Hurmuzachi, care o va vinde, în 31 decembrie 1867, cumnatului său, baronul Petru Petrino, care se va muta la Cernauca imediat după vânzarea moşiei sale basarabene, din apropiere de Bălţi, Rujniţa. După moartea lui Petru Petrino (1891), fiul său, Alexandru, devine noul proprietar al moşiei Cernauca, dar o vinde, în 4 mai 1892, negustorului galiţian Bernard Rosenschtock, pentru 655.000 florini.
Cei trei fraţi Hurmuzachi, Eudoxiu, Alecu şi George, cărora li se alătură nepotul lor de soră, poetul Dimitrie Petrino, formează elita Cernaucăi şi gloria ei eternă. În preajma casei boiereşti, construită în stilul vechi moldovenesc, cu doar un singur cat, s-a dezvoltat şi satul, mai ales prin aducerea de coloni galiţieni.
În 1890, Cernauca avea 2.287 locuitori, doi parohi (Leon Turturean şi Vasile de Volcinschi, cantor fiind Ioan Buzenko) şi un învăţător (Emilian Iwanicki), Primar al satului era George Scraba
În 1910, ca şi în vremea ultimilor Hurmuzăcheşti, doar 20 % dintre locuitori erau români, ceilalţi fiind urmaşii galiţienilor, aduşi pentru lucrul moşiei de vornicul Doxachi, în condiţiile în care românii, împroprietăriţi după reforma din 1848, nu doreau să presteze muncă salariată.