Constantin Severin: „Improvizaţii pe cifraj armonic”

Ajuns, în trăirile sale artistice, la capacitatea de a desluşi chiar şi „forma nocturnă a cuvintelor”, deci „caracterul sacru al simbolului, anterior gândirii individuale” (Rene Guenon), Constantin Severin explodează pe piaţa culturală suceveană cu o capodoperă (şi nu exagerez cu nimic), antologia de autor „Improvizaţii pe cifraj armonic” (Editura Tipo Moldova, Colecţia „Opera Omnia”, 2011), o antologie nu doar a celor cinci cărţi de poezie ale sale („Duminica realului”, Ed. Junimea, 1984; „Zid şi neutrino”, Editura Vlasie, 1994; „Improvizaţii pe cifraj armonic”, Editura Axa, 1998; „Axolotul”, Editura Maşina de scris, 1998; „Oraşul alchimic”, Editua Dacia, 2002), ci şi a inefabilului din proza şi din pictura sa.

„Memoria negativă a cerului”

Constantin Severin este, dincolo de înfăţişările sale artistice, un erudit, un înţelept, unul dintre puţinii scriitori care, pe lângă faptul că a citit enorm, a şi înţeles totul, adică mult mai mult decât poate înţelege marea majoritate dintre noi.

Prima probă în susţinerea celor afirmate o constituie radicalismul exigenţei cu care şi-a selectat poemele, deja exigent selectate, cu ocazia primei lor dispersări editoriale (dispersări în puterea noastră de desluşire, care depăşeşte puterea lui de sintetizare, „spuma unei încordate treceri”). În artele pe care le practică (trăieşte, mai corect spus), Constantin Severin, „blond jucător de iluzii astrale”, operează cu simbolul sacru, cu „luga suryanyya” („limba iluminării”), cea desprinsă direct din soare („eu sunt memoria negativă a cerului / aş vrea să plâng dar plânsul cade mototolit / în haloul dintre doi îngeri / aş vrea să ţip dar cuvintele au sensuri de foc / ce se surpă dincolo de cuvinte”), şi-ar fi suficient doar citatul anterior pentru a identifica, în opera poetului sucevean, o întreagă mitologie primordială („limbajul îngerilor”, deci iniţierile în „artele divinatorii”, prin ritmicităţi anterioare poeziei degenerate drept „vană literatură”; sensurile de foc, desprinse din cer, pentru constituirea ordinii celeste etc., toate acestea probând nu doar cunoaşterea, ci şi trăirea cu mintea şi sufletul a simbolisticii ştiinţei sacre, cea în care, conform aceluiaşi Rene Guenon, „Creaţia este opera Verbului”).

„În frunzişul neted al hârtiei”, Constantin Severin îşi descoperă „făptura ca o zi asediată de cosmosul virtual” şi se transformă, scriind sau pictând, într-un sacerdot („liniile destinului plutesc în pagina transpirată”), oficierile lui artistice („voi copia cu sângele relieful / tandru al fiinţei / printre coloanele minoice”) însemnând revolte împotriva timpului („un poem ce îşi curbează timpul / în devenirea sensului”), despovărare, inclusiv prin jupuire, de timp („o imagine în transă / era cuvântul”) şi abandonare conştientă, printr-un „infern de inocenţe”, armoniei universale ca reiniţiere în metafizica strămoşilor („ca şi cum ar fi ars cu încetul / toate elementele muzicii sale”).

„Freamătul invizibilului”

În opera lui Constantin Severin, nu numai în poezie, există o conştientă trăire de dumnezeire („cuvântul luminează” sau „timpul îmi întărâtă epiderma / ca o neînţeleasă monedă / getică” sau „în inima mea bucuria / are auzul diafan al morţii” sau „tot ce cauţi se caută deodată cu sine”, toate aceste aparente încifrări fiind desluşiri, „tot ce vezi se vede deodată cu tine”, cu condiţia unei înrudiri, prin lecturi temeinice, în ştiinţa sacră, numită, la începuturi, poezie), în poezia lui Constantin Severin, deşi se evită „echivocul periculos al Marelui Tot” (Rene Guenon), „memoria se pliază pe ea însăşi”, până la redescoperirea acelei armonii, precum „modulaţiile fătului alungit / în nebuloasa fiinţei” de dinainte de desluşire şi de vremuire prin cuvânt (Lao Tse).

„Totul e să intri în Hora de la Frumuşica / cu şase femei înlănţuite-n ritmul sacru”, „totul e să vii la Soborul Zeiţelor / lângă Marea Mumă”, „totul e să înaintezi / din lumină”, iar Constantin Severin, căutându-şi rădăcinile de lumină, creşte lumină şi pe şevalet, şi în incredibilele sale proze, şi în această carte de poezie, trupul lui de lumină, din care a rupt mănunchiuri ireale, până ce, sub „corul înstelat” (corul, nu cerul), „sub carul nopţii de mai / podul devine urlet”, deci până ce s-a închegat un curcubeu boltit între el şi „freamătul invizibilului”.

Tocmai de asta am şi riscat, la începutul acestei cronici, afirmaţia că „Improvizaţii pe cifraj armonic” înseamnă o capodoperă. Pentru cei care nu mă cred, îmi pot face rost de timp, să le-o dovedesc, dar au ei la dispoziţie o veşnicie, ca să şi înţeleagă?