Gabriel MANȚĂ

La ultima reprezentaţie a anului de graţie 2012, vă cer îngăduinţa de a ne detaşa puţin de acest sport care ne ţine prizonieri, tocmai pentru a-l vedea mai bine. Cum ar veni, să ieşim dintre copaci pentru a vedea pădurea. Încep prin a împrumuta făţiş o idee. Este o descriere din “Febra stadioanelor” a lui Nick Hornby. Titlul acestei cărţi este în original Fever Pitch, despre care Radu Paraschivescu, el însuşi traducător al altei cărţi a lui Hornby, spune că ar fi fost tradus eronat. A devenit “Febra stadioanelor” în viziunea mult mai tânărului Andrei Gorzo, cunoscut mai degrabă pentru critica de film decât pentru apropierea sa de sport. De fapt, absolut deloc pentru apropierea de sport. De aceea, deşi nu văd cum altfel s-ar fi putut interpreta expresia englezească, aş avea mai multă încredere în varianta lui Radu Paraschivescu, vechi editorialist “pe problemă”, numai că acesta nu ne spune care este aceasta. Dar iată că m-am pierdut în amănunte. Nick Hornby este un scriitor care a fost suporter dedicat al lui Arsenal cu mult înainte de a deveni scriitor. Oximoronic, ar putea fi descris ca fiind un ultras paşnic. Iată un mod de a surprinde frumuseţea fotbalului: “Golurile au o valoare a rărităţii pe care punctele, coşurile şi seturile n-o au şi va exista întotdeauna fiorul acela, fiorul de a vedea pe cineva făcând ceva care nu poate fi făcut decât de trei-patru ori într-un întreg meci, asta dacă eşti norocos, şi deloc dacă nu eşti. Şi iubesc ritmul său, lipsa formulei, şi iubesc felul în care oameni mici de statură pot distruge oameni mari, aşa cum n-o pot face în alte sporturi de contact, şi felul în care echipa mai bună nu câştigă neapărat.” Sper că v-a plăcut, mai ales că idei de-astea ne-au trecut şi nouă prin cap. Golul e ca o iubită pe care abia o aştepţi, dar care nu vine când vrei tu. Şi, desigur, nu prea des, tocmai ca să-ţi fie dor. Rămâne stabilit, fără dor nu se poate. La Mulţi Ani!