Doru POPOVICI

Uite că ne mai luarăm de o grijă: aceea de a aştepta cu nervii în beţe şi de sufletul la gură tragerea la sorţi a meciurilor din Champions League, varianta de primăvară. Spre norocul şi odihna lor (veşnică?), fotbaliştii campioni ai României se bucură dintotdeauna de o perioadă mult mai lungă de refacere decât fraierii din Germania, Anglia ori Spania, care pe lângă că nu-şi iau decât câteva zile ori vreo două săptămâni de pauză pe la Crăciun ori Anul Nou (englezii nici măcar atât), mai au parte şi la primăvară de meciuri în cupele europene. Rămân adică la ritmul lor obişnuit, de 3 meciuri în 7 zile, iar noi tot la cel strămoşesc, de pe vremea Mioriţei. Ne uităm şi ne crucim la un Lionel Messi care nu admite ideea de a sta pe tuşă sub nici un motiv, la nici un singur meci, pentru că el cu asta se ocupă: cu fotbalul! Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut accidentându-se vreodată, deşi juca între 60 şi 70 de meciuri pe an numai oficiale, la echipa de club, la care se adaugă cele demonstrative, cele ale Naţionalei, cele... şi nu „se rupe” niciodată. Ai noştri, între două reprize de odihnă (3 luni, iarnă, alte 3, vara!) başcă alte câteva zeci de reprize de lene (în timpul competiţiilor interne) şi câteva doar ale umor „la extern”, în cupele europene, spre delectarea suporterilor (adverşi) din tribunele lor pline şi din ale noastre goale, dar şi a milioanelor de telespectatori. În fond, cineva trebuia să ocupe locul lăsat liber de ciprioţi, de islandezi, de ferroezi, aşa că am rămas noi responsabili cu umorul continental. Pentru noi şi pentru alte câteva ţări din această lume a 4-a a fotbalului european (Andorra, Luxemburg, Malta) cred că ar trebui, după modelul handbalului, creată o competiţie separată, eventual cu promovare într-o alta, de nivel superior. Era, pe vremuri, Cupa Balcanică. În care eram competitivi, că ne întâlneam cu fraţi de-ai noştri de suferinţă de mai la sud. Da, dar pe atunci erau şi trei competiţii serioase: Cupa Campionilor, Cupa Cupelor, şi Cupa U.E.F.A., unde ne făceam de râs tot ca azi. Dar parcă tot mai ciuguleam câte un punct, iar uneori produceam câte o mare surpriză. Astăzi, aşa, cum se prezintă echipele noastre, speranţa de a mai face vreo minune se amână pentru o vreme. Cam până vor creşte şi se vor face fotbalişti strănepoţii nepoţilor noştri. Sau nici atunci.