Doru POPOVICI

Cunosc Delta din 1961. În acel an am fost pentru prima dată la Sulina, pe atunci un orăşel cochet, care avea toate şansele să devină o mini-capitală turistică europeană. În loc să ajungă la acest statut, Sulina a degenerat în sat, lucru pe care l-am constatat când am ajuns acolo acum cinci ani, probabil pentru ultima dată. Am pescuit în cei 50 de ani de ieşiri în Deltă pe toate cele trei braţe. Deosebirile sunt majore, atât în ceea ce priveşte şansa de a prinde un peşte mai acătării, cât şi a facilităţilor oferite turistului sau pescarului. Dacă ar fi să aleg între toate locurile în care am pescui, aş spune fără ezitare... Periprava.

De ce totuşi n-am ajuns acolo din 2003 încoace? Simplu: deoarece locurile de pescuit de acolo au fost înhăţate de o bandă de profitori, în frunte cu numitul Robert Răduţă, pe care majoritatea televiziunilor, dacă nu chiar toate, care au în programe emisiuni pentru pescari, ni-l prezintă drept un binefăcător, un salvator al faunei piscicole. Realitatea este însă cu totul alta, aş spune înspăimântătoare. Atunci, în 2003, prezentându-mă la locul unde ar fi trebuit să obţin dreptul de a pescui în zonă, mă gândeam că voi da peste vreun lipovean, angajat al lui Răduţă. Surpriză: bonuri de pescuit vindea binefăcătorul în persoană. Cu o aroganţă dusă până la nesimţire, ne-a impus nişte condiţii pe care dacă ar fi fost să le respectăm eu şi fiul meu, ar fi însemnat o vacanţă distrusă. Deşi fostul Ministru al Agriculturii Gheorghe Flutur, apoi şi alţi membri ai guvernelor următoare, i-au intentat procese „salvatorului” Deltei (iar la un moment dat chiar le şi câştigaseră), începând de acum doi ani Răduţă a devenit proprietar cu drepturi depline asupra a peste 100 de kilometri de curs de Dunăre, inclusiv braţele şi ghiolurile adiacente.

Din câte cunosc, moşia Răduţă începe la vărsarea braţului Chilia în mare şi se termină foarte aproape de locul unde pescuiesc eu acum, adică la Pardina. Ciudăţenia constă în aceea că la data concesionării iniţiale către Răduţă a braţului Chilia, acesta era graniţa României cu Ucraina, Răduţă devenind astfel nu doar proprietar al unei bucăţi consistente din fluviu, ci şi al graniţei de est a României. Încă mai bizar, acum doi ani, când a câştigat definitiv procesele despre care vorbeam, aceeaşi porţiune de fluviu devenise graniţă a Uniunii Europene. Nu cred că dacă chestiunea s-ar fi petrecut în oricare alt stat membru al Uniunii, faptul acesta s-ar fi putut petrece. Aşa se face că refuzând ideea de a cotiza sute de mii de lei vechi pe zi (pentru fiecare membru al familiei mele) la numitul Răduţă, am preferat să ne aşezăm în sălbăticie absolută, care prezintă însă avantajul că nu eşti silit să dai ochii zi de zi cu nici un borfaş, fie Răduţă sau oricare altul.

Azi se împlineşte exact o săptămână de când ne-am instalat la Pardina. Lumină pe mal avem, după ce am tras-o cu un cablu de 140 de metri de la un vapor transformat în locuinţă, aflat la această distanţă. Mâncare facem la aragaz, nu unul de voiaj, c-am păţit-o acum câţiva ani, ci cu unul cu trei ochiuri şi cu butelie, ca-n casa omului. Apă ne-am adus de la Suceava, ca să constatăm aici că cea pe care am fi putut-o bea de la pompa unui prieten fălticenean, Mitică, la care mergem zilnic pentru a pune peştele prins în congelator, este mai gustoasă decât cea de acasă. Asta pentru gătit. Pentru băut, ne-am luat câteva baxuri de apă minerală, cu care probabil ne vom întoarce acasă. Tocmai pentru că apa e atât de bună aici.

Dormim în maşină, ceilalţi (care au plecat între timp) au dormit în corturi, singura problemă greu rezolvabilă rămânând cea a gunoiului. Am umplut până acum şase saci imenşi, pe care i-am depozitat în groapa indicată de localnici. Ciudăţenia este că aceasta se află pe malul unui canal, de unde nu cred că ridică cineva gunoiul, aşa că la prima creştere a nivelului Dunării, gunoiul nostru strâns cu grijă o va lua la vale, lucru care mă întristează. M-ar bucura însă la culme dacă gunoiul nostru care se va împuţi, desigur, între timp, s-ar opri la în uşa cherhanalei Răduţă, ceva mai la vale.