Gabriel MANȚĂ

Planul meu de a vedea mai mult Barcelona-Arsenal decât Şahtior-Roma a eşuat din start, fiindcă nemţălăii ăia de la Sat 1 or transmite ei meciurile din Liga Campionilor, dar numai pe ale lor! Păi dacă nici ăştia n-au dat meciul de pe Camp Nou, mai că-ţi vine să-i înţelegi şi pe teverişti. S-a creat un curent de opinie defavorabil acestora din urmă pentru că au preferat să transmită partida din Ucraina. După cum afirmam şi înainte, şi eu aş fi optat pentru Barcelona-Arsenal, dar pentru un motiv total lipsit de snobism: miza! La Doneţk, tensiunea doar a mustit puţin, iar apoi a dispărut complet chiar înainte de pauză, după penaltiul ratat de Borriello şi eliminarea lui Mexes. Totul devenise clar, de-aia au şi apărut şicanele alea între Srna şi romani. Meciul a băltit şi doar golurile au mai ornat cât de cât calificarea. Dincolo, deşi Arsenalul avea o statistică îngrozitoare în ofensivă, a reuşit să ţină calificarea în balans până la fluierul final. Atunci, în buza meciului, malacul ăla de Bendtner n-a reuşit să preia corect mingea aia pe care scria „sferturi”! Cum mingea i-a fost suflată în ultima clipă, tunarii au rămas fără şut PE poartă, dar şi fără şut LA poartă! Dar cu un gol marcat, opera catalanului Busquets.

Dincolo de toate astea, mi-a fost dat să citesc în Gazetă un editorial năucitor, scris de unul care s-a autointitulat microbist apatrid. În traducere, el vrea să vadă numai aristocraţia fotbalistică, nesimţindu-se obligat să ţină de-a lungul vremii cu echipele în care au evoluat sau antrenat români, enumerând printre altele şi pe Galatasaray. Păi dacă nici atunci, stimabile, n-ai simţit fluturi în stomac la isprăvile lui Hagi şi Gică Popescu, mai târziu venind şi Lucescu, atunci eşti şi un apatrid emoţional...

În ziua a doua a Ligii Campionilor, am văzut un Milan total lipsit de fantezie, dar şi de nerv. Nimic de bancă, nimic în teren. Aşa vă trebuie, berlusconilor, dacă l-aţi trimis acasă pe Ronaldinho! Cu o zi înainte, fiind întrebat de ce crede că italienii nu mai fac faţă în Europa, acelaşi Mircea Lucescu a pus degetul pe rană: au jucători de o anumită vârstă! Aurică Ţicleanu depăna o amintea frumoasă cu Jordan, pe când acesta juca la Milan, dar a avut şi o amintire indirectă cu Nesta, despre care spunea că n-a avut loc din prima în echipă cu Baresi, ar fi fost împrumutat şi după aia a revenit în forţă. Eu mi-l amintesc la modestul turneu final european al Italiei, în 1996, când ziariştii italieni cereau reconstrucţie în jurul tânărului lazial Nesta, care după 6 ani s-a transferat pe cai mari la Milan şi aici a rămas. Iar săptămâna viitoare se va bucura din nou de primăvară. A 35-a pentru el, dar nu europeană.