Doru POPOVICI

În sport, la fel ca şi în artă, performanţele de excepţie, cele care durează o clipă, sunt şi vor fi veşnic eclipsate de soliditatea tradiţiei. Ziceam de artă: poţi face tu, român, un film care să spargă box-office-urile planetei şi să ia toate premiile, de la Oscar pân’ la Cannes (şi retur), dar când vorbeşti de arta cinematografică totul începe şi se termină la Hollywood. Fără retur. În fotbal, chiar dacă mai izvorăşte, când şi când, vreun Ajax ori Lyon, pân’ la urmă tot Spania, Anglia ori Italia fac legea. Iar la nivel de reprezentative, Brazilia va fi mereu prima, chiar dacă titlul mondial poposeşte întâmplător la altcineva.

Noi avem, la rândul nostru, tradiţie într-un sport, unul singur: gimnastica. De vreo trei decenii şi mai bine. E, de fapt, un început de tradiţie. Am mai avut, o vreme, şi alte asemenea începuturi: în handbalul masculin, unde după două titluri mondiale, în loc să monopolizăm trofeele, generoşi cum suntem, i-am poftit pe alţii să se-nfrupte din ele, până am rămas lihniţi. Tradiţia se bazează, mai ales în sport, pe figuri emblematice, pe eroi, pe legende. Nu-i destul să-i contabilizezi, pur şi simplu, pe aceşti eroi, ci, pentru ca tradiţia să se consolideze, ei trebuie şi cultivaţi, popularizaţi, oferiţi măcar drept exemple, dacă nu chiar de modele. Handbalul românesc este plin de asemenea nume de legendă, de la generaţia lui Redl, Hnat Ivănescu, Oţelea, Moser, până la cea a lui Gruia, Voinea, Buligan, Stângă. Unii dintre ei s-au stins, cel mai adesea într-un anonimat vecin cu boschetul. Alţii şi-au aranjat funcţii care să-i ferească de reţetele compensate. Despre cei care au cochetat cu puşcăria, nu e acum momentul să scriem. Dintre toţi cei care au reprezentat ceva pentru handbalul românesc, un nume a ajuns să fie cunoscut pe toată planeta, lăsând posterităţii ceva care-i poartă numele, asemenea „săriturii Drăgulescu” în gimnastică ori a săriturii în înălţime „Fosbury flop” la atletism: e vorba de Maricel Voinea, „tatăl” efectului care chiar aşa se numeşte. Ştiţi dv., mingea aia pe care o aruncă handbaliştii din încheietură, cel mai adesea de la şold, şi care sare ca tâmpită când atinge podeaua. Îl ţin minte pe Maricel pe când bătea, la Baia Mare, loviturile de la 7 metri: mingea abia se mişca, parcă era cu încetinitorul, apoi atingea podeaua şi-ncepea să ţopăie, de cred că făcea vreo 3 secunde până în aţe. Portarii stăteau nemişcaţi, ca la execuţie. Unul singur a încercat o dată s-o prindă: a plonjat, dar mingea l-a şi sărit, l-a şi ocolit, de s-a râs vreo 10 minute în sală. Maricel Voinea e în Germania, un fel de şef de echipă la o fabrică de reciclat pet-uri. Tradiţie au doar popoarele care chiar merită să o aibă. Erou naţional printre pet-uri!? Credeţi că în altă ţară ar fi posibil?

Monitorul de Suceava nu este responsabil juridic pentru continutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra va revine in exclusivitate.

Timpul de 3 zile în care puteaţi posta comentarii pe marginea acestui articol a expirat.

• Accidentat grav, după ce s-a oprit cu maşina într-un stâlp, pe Calea Unirii
• Transport din oră în oră la Cetate, la Târgul Meşterilor Populari
• Apa caldă nu va mai curge la robinetele sucevenilor timp de o lună
• Angajaţii DGFP lucrează mâine pentru înscrierile în Registrul Operatorilor Intracomunitari
• Fără permis categoria „B”, prins de radar la volanul unui autoturism
• Fără permis, a abandonat maşina într-o staţie peco şi a fugit