Tiberiu AVRAM

Ca orice părinte sunt preocupat, dar mai ales îngrijorat, de viitorul acestei ţări. Cu viitorul economic aş putea spune că m-am cam lămurit, iar din simpla calitate de părinte nu pot face nimic pentru a-l influenţa. Rămâne doar viitorul legat strict de societate, de relaţiile interumane. Veţi spune că da, aici putem lucra, din calitatea de părinţi. Eu îndrăznesc, însă, să spun că tot ceea ce ţine de viitorul acestei ţări, de la economie până la cultură, poate fi schimbat de acţiunile noastre, ale părinţilor.

La ora actuală, trăim într-o ţară a urii. Ne urâm unii pe alţii, ceva de speriat. Nu avem respect faţă de cel de lângă noi, faţă de opiniile sau ideile lui. Iar exemple recente îmi stau la îndemână.

Zilele trecute, Radu Beligan a participat la lansarea lui Victor Ponta în cursa pentru Cotroceni. S-au scris apoi articole, unele extrem de dure, în care Radu Beligan era acuzat pentru faptul că-l susţine pe Ponta. S-au făcut dezbateri: avea dreptul Radu Beligan, din calitatea sa de „monument” al teatrului românesc, să facă acest gest? Un om respectat ca el poate participa la o manifestare politică? Da. În limitele legii şi ale bunului-simţ, Radu Beligan poate face tot ceea ce-i trece lui prin cap. La statutul de „monument” a ajuns prin munca lui. Că este un simbol, că este un reper, asta nu înseamnă că nu are dreptul la o opinie. Bună sau proastă, are dreptul la o opinie pe care trebuie să o respectăm.

După vreo câteva zile, Aurelian Temişan a prezentat lansarea lui Klaus Iohannis în cursa pentru preşedinţie. Evident că nu este loc de comparaţie cu Radu Beligan, dar avea dreptul Temişan să prezinte (chiar dacă pe bani) lansarea lui Iohannis? Şi, poate, să influenţeze astfel fanii pe care îi are, puțin sau mulţi? Avea şi el tot dreptul. A făcut-o pentru bani, e meseria lui – om de scenă, dacă a fost şi din convingere, e dreptul lui, opinia lui şi trebuie respectată.

Lângă cele două cazuri, aş pune imaginile din campania electorală ce a precedat referendumul pentru independenţa Scoţiei. Oameni care, cu înverșunare şi patimă, îşi susţin poziţia. Pentru independenţă sau împotrivă. Strigă şi se agită susţinându-şi punctul de vedere. La doi paşi, sunt cei din cealaltă tabără. Strigă şi ei şi se agită. Dar nu au treabă unii cu alţii. Au opinii diferite şi le exprimă ca atare. Dar nu îi atacă, nici fizic, şi, de neconceput la noi, nici măcar verbal, pe cei care gândesc altfel.

Ce ne diferenţiază pe noi de aceşti oameni? Educaţia. De la educaţie porneşte totul. Dacă suntem educaţi, atunci cu siguranţă ştim că trebuie să respectăm opiniile şi ideile altora. Dar şi munca celorlalţi. O societate în care oamenii se respectă este o societate care nu poate decât să prospere. Din păcate, de peste 20 de ani ţara asta este mereu împărțită: comunişti – anticomunişti, părinţi – profesori, salariaţi – pensionari, băsişti – antibăsişti etc. Diferenţe de opinii au atras şi atrag cele mai mari duşmănii. Şi nu doar în plan politic, ci şi în plan social. Când vom învăţa să ne respectăm, când vom respecta ideile şi opiniile celuilalt (chiar dacă nu suntem deloc de acord cu ele) de abia atunci putem ridica ochii spre zare şi să privim la viitorul acestei ţări.

La începutul anilor '90, în viaţa politică era extrem de activ Ion Raţiu. Era ironizat de cei mai mulţi dintre români, pentru accentul lui britanic extrem de intens. Nimeni nu se gândea la faptul că Ion Raţiu a locuit 50 de ani în Regatul Unit şi că, din acest punct de vedere, vorbea perfect româneşte. Şi prea puțini dintre noi au apreciat atunci vorbele lui, devenite celebre peste ani: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. De ce avea Ion Raţiu mentalitatea aceasta? Era un om educat.